Recent am împlinit 10 ani de blogging. Cu peste 13.000 de articole scrise. Din acești ani, 5 i-am petrecut și în calitate de consultant social media, know-how pe care acum îl aplic în cadrul Kooperativa 2.0, agenție iscusită de social media. Am participat la sau am organizat peste 500 de campanii. Am ținut peste 100 de workshopuri de social media. Din tot ce am făcut în social media am învățat enorm. Și vreau să vă spun și vouă. De aceea am dat drumul serialului ”Decalogul campaniilor cu bloggeri”, din care acest articol face parte.

Să ne imaginăm un dialog, gen biserică de asta modernă – să îi zicem, de dragul exercițiului, Biserica Socială Când Nu E Media și Media Când nu e Socială. Reverendul sau popa sau preotul sau fratele, cum i-o zice, dialoghează (dacă dialog e ăla care se săvârșește în biserică, în orice biserică, desigur) cu enoriașii 2.0.

Popa: Și ați trimis mailuri către bloggeri, așa este?

Sala (începând să se încrunte): Așa este!

Popa: Și unii nu v-au răspuns, așa este?

Sala (încruntată, începând să ridice tonul): Așa este?

Popa: Și ăia puțini care v-au răspuns au zis că nu vor să vă ajute, așa este?

Sala (încruntată, cu voci puternice, câteva isterice pe ici, pe colo): Așa este!

Popa: Și ce le zicem noi acestor păcătoși întru nefaptă?

Sala (încruntată, urlând, în prag de isterie): UE, măăăăăăh!

Desigur, scena este imaginară. Desigur, voi, cei care îmi faceți onoarea să citiți aceste rânduri (motiv pentru care vă mulțumesc!) nu faceți de astea. Desigur că voi nu dați verdictul despre unii bloggeri că sunt de cacao doar pentru că nu au vrut să vă ajute fără bani să faceți ceva. Desigur, voi nu. Ceilalți, da. Întotdeauna ceilalți, niciodată voi.

Dacă permiteți unui păcătos blogger bătrân de 10 ani și pe alocuri simpatic, voi încerca, în păcătoșenia mea, să vă explic de ce bloggerii mai mult refuză decât acceptă să vă ajute în ce faceți. Și nu vorbim aici despre cazurile în care sunteți branduri (calculul basic aici ar fi ”adică tu îmi ceri mie să îți promovez brandul și să te ajuți să faci bani fără ca io să câștig nimic?”; ia luați-o p-asta, zic…), ci să luăm cazurile în care sunteți un ONG, pe motiv că e cel mai ușor să discutăm despre ”eu l-am rugat să mă ajute să salvez cetaceul sur și pe alocuri bombat, ce nașpa om să nu accepte…”, tocmai ca să arătăm CĂ CÂT de nașpa e bloggerul care refuză să se implice în așa ceva. Bine, și în cazul brandurilor funcționează tot aia, ca să zic așa, dar mai ușor este să exemplificăm cu exemple mai de coracon, cum ziceam.

Buuun. Să zicem că ai reușit să trimiți un mail decent către blogger și că ai reușit să ieși din paradigma de vacă fără lapte și care nu împunge (două filtre extrem de importante nu doar pentru bloggeri, care te bag în spam instant altfel, ci pentru orice adrisant). Și să zicem că ai reușit, din tone of voice, din modul de abordare, din subiectul atractiv pe care l-ai pitchuit, din diverse motive, să atragi atenția bloggerului.

S-ar putea să îți zici în barbă ”esteeee, măăăăh, am câștigat!”. Ceea ce ar fi o greșeală. Sau, mă rog, o concluzie parțială. Căci ai semăna cu echipa înscrisă în Liga 4 de fotbal, care reușește să ajungă în Liga 3 și trage concluzia că este foarte aproape de a juca în Champions League. Când, de fapt, este doar un pic mai aproape. Căci, practic, este mult mai departe decât mai aproape. În continuare.

Abia după ce ai reușit să atragi atenția bloggerului începe cu adevărat munca. Doar că, într-un mod paradoxal (deși ce mai este paradoxal în lumea în care trăim, aș putea să mă întreb ca popa din exemplul imaginar – desigur – de mai sus?), munca ta s-a cam terminat în mare, dar începe munca bloggerului. Fără de care, firește, munca ta este – pardon my French – fără finalizare. Căci, nu-i așa, degeaba te-ai căznit tu la modul exemplar (și unii chiar o faceți, chapeau!) să faci tot ce este posibil (as in chiar nu mai ai ce să faci mai mult) să ajungi pe blogul omului, până omul nu scrie pe blog munca ta nu este terminată.

Ce înseamnă munca bloggerului pentru tine după ce munca ta exemplară s-a terminat încerc să vă explic mai jos.

Strategia editorială a bloggerului

Să mă iau pe mine ca exemplu. Nu de alta dar sunt fanul meu numărul 1 :)) Cei care mă urmăriți de ceva vreme, știți că vreo trei luni am făcut o schimbare de-a dreptul dramatică în – să îi zicem așa – modul în care arată blogul și în ceea ce privește cantitatea de informație de pe blog. Așa se vede de la voi, cum ar veni.

De la mine se vede altfel: am schimbat strategia editorială. Adică, pe scurt, am trecut de la blogul gen șaormică, în care puneam tot felul de chestii ca să mă împrietenesc cu agențiile și cu brandurile, am virat back to blogging, adică spre materiale ample, de substanță, cu focus doar pe domeniile care mă interesează și care (Doamne, ce vă mulțumesc pentru că mi-ați confirmat așteptările!) vă interesează și pe voi.

După ce ați aflat asta despre mine, vin și vă întreb: faptul că organizați o conferință de presă despre salvarea cetaceului sur și pe alocuri bombat mai are loc la mine pe blog? Nu, desigur. Căci nu este un subiect amplu, de substanță, cu focus doar pe domeniile care mă interesează și care îi interesează pe cititorii mei. Mă rog, ar putea fi, dar numai dacă eu, ca blogger, aș băga timp și resurse să scot din ce îmi trimiți tu un material amplu, de substanță. Doar că rareori se întâmplă, din rațiunile pe care vi le zic mai jos.

Mai există și varianta în care bloggerul a decis strategic (motivele sunt atât de multe și de diverse încât s-ar putea scrie un roman!) că nu are treabă cu societatea civilă (sau cu domeniul din care face parte brandul tău, dacă vorbim despre chestiuni comerciale). Treaba lui de ce. Tu poți să zici ”ce prostie să facă asta!”, caz în care ți-ai exprimat părerea de cetățean (și ai tot dreptul să o faci!), dar ca profesionist în comunicare nu ești cel mai reușit exemplar, ca să zic așa. Sau poți să zici ”ok, asta este” și să treci mai departe în căutarea următoarei ținte.

Dar voi nu aveați de unde să știți faza asta cu strategia mea editorială (sau a oricărui blogger, firește). Iar eu, ca blogger, nu am nici o treabă să vă explic. Ce primiți voi de la mine este un maxim ”mulțumesc, dar nu”. Iar asta ar trebui să fie de ajuns. Căci, implicit, ai da de înțeles că mi-ai înțeles motivele refuzului.

Și vin și vă întreb, după ce ați aflat asta despre strategia mea editorială: este că ați păcătuit cu gândul și uneori cu vorba că ați tras concluzia despre mine că sunt un păcătos că nu vreau să vă ajut? Gândul cel bun să vă sărute pe tâmple de acum înainte (pardon my French).

Calendarul editorial al bloggerului

În ceea ce mă privește (again, mă dau ca exemplu pentru că știu cel mai bine cum gândesc, dăăăăh!), calendarul editorial presupune să am cel puțin un articol pe zi (această chestiune fiind asigurată de secțiunea #ZiuaȘiProdusul), dar nu mai mult de trei (remember articole ample, de substanță?). Și s-ar putea ca tu să vii pe o perioadă când calendarul meu este full. Adică, practic, nu mai am nici un slot liber în care să te ”înțepi”.

Vă dau și un miculițicuțel sfat: ca să obțineți, totuși, ceva de la blogger (în condițiile în care ați reușit, cum ziceam mai sus, să îi atrageți atenția), nu ziceți doar ”tare ar fi fain să scrii pe blog”, ci dați-i și o variantă de scăpare: ”ne-ar ajuta și un share pe facebook sau pe unde mai poți”. S-ar putea să funcționeze. Sau nu. Dar costurile (vezi mai jos) unui blogger pentru a scrie un material pe blog sunt muuuuult mai mari decât de a da un share sau de a pune un status pe facebook.

Și vin și vă întreb, după ce ați aflat asta despre calendarul meu editorial: este că ați păcătuit cu gândul și uneori cu vorba că ați tras concluzia despre mine că sunt un păcătos că nu vreau să vă ajut? Gândul cel bun să vă sărute pe tâmple de acum înainte (pardon my French).

Costurile de administrare pentru blogger

Deja de aici încolo intrăm în niște chestiuni mai tehnice. Dar necesare pentru înțelegerea chestiuni discutate. Le voi aborda, deci, pe scurt. Pe foarte scurt.

În esență, costurile mele de administrate ca blogger țin de: dialogul cu tine, scrierea materialului, promovarea lui, gestionarea reacțiilor, follow-up. Gândiți-vă altfel: dacă voi ar trebui să scrieți materialul pe care mi-l cereți mie să îl scriu (dați-o dracului pe aia cu ”poți publica pe blogul tău comunicatul nostru de presă?”!), cât timp v-ar lua? Câte resurse (inclusiv de know-how) ați aloca? Și acum transformați toate astea în bani. În lei. În Euro. Și înțelegeți, măcar în mare, ce și cum. Nu detaliez. Cine a înțeles, a înțeles, cine nu, nu.

Și vin și vă întreb, după ce ați aflat asta despre costurile mele de administrare: este că ați păcătuit cu gândul și uneori cu vorba că ați tras concluzia despre mine că sunt un păcătos că nu vreau să vă ajut? Gândul cel bun să vă sărute pe tâmple de acum înainte (pardon my French).

Costurile de oportunitate pentru blogger

Se leagă de costurile de administrare de mai sus. Doar că se face calculul așa: dacă să te ajut pe tine cu cașalotul sur și pe alocuri bombat mă costă 3 ore de muncă (să zicem), aceste trei ore le-aș fi putut aloca pentru ceva ce mi-ar aduce muuuult mai multe beneficii (inclusiv la portofel). Așa trebuie înțelese, în mare, aceste costuri de oportunitate. Nu insist, s-a înțeles, trag nădejde.

Și vin și vă întreb, după ce ați aflat asta despre costurile mele de oportunitate: este că ați păcătuit cu gândul și uneori cu vorba că ați tras concluzia despre mine că sunt un păcătos că nu vreau să vă ajut? Gândul cel bun să vă sărute pe tâmple de acum înainte (pardon my French).

Costurile de brand personal pentru blogger

De departe cea mai mizerabilă (și îmi asum masiv ce zic) fază pe care unii o fac în relația cu bloggerii. Adică bloggerul, așa strâmb, prost, gras, ochelarist, cretin, varză cum este el a acceptat să te ajute, fără bani, să îți scrie pe blogul lui un articol. Care a avut 3, 100, 2.000, 30.000 de cititori, irelevant. Ce este relevant este, repet, că cineva a vrut să te ajute fără bani. Și și-a asumat toate costurile pe care ți le-am zis mai sus doar că să te ajute. Punct.

Lăsați-mă cu ”dar ai primit și tu trafic de pe urma materialului despre cașalotul meu!”, căci asta este o abureală fără margini: aș putea scrie despre aproximativ 78968,7857 alte subiecte decât calșalotul tău sur și să primesc de 809079 mai mult trafic. Dar am ales să te ajut. Punct.

A vorbi de rău respectivul blogger care, repet, te-a ajutat fără bani (cum ți se întâmplă în 90% din cazuri, desigur, dar de ăia nu zici de rău, tot pe ăia 10% care te-au ajutat îi faci de telecomandă, desigur), în condițiile în care celor mai mulți li s-a rupt de tine și ce cașalotul tău sur și pe alocuri bombat mi se pare o mizerie. Care arată că ai un caracter mizerabil. Punct.

Ce concluzie poate să tragă oricine despre tine când zici ”mdea, a scris ăla de gratis despre mine, dar mi-a trimis doar doi speriați pe site, deci e fix trânta bloggerul ăla” (lasă că ești pafarist profesionist convins și habar nu ai ce înseamnă diferența dintre o campanie de brand awarness și una de refferal)?

Ce gust amar lași unor bloggeri care aud că vorbești așa despre ajutorul pe care ți l-au dat? Cum de nu îți dai seama, tu, profesionistul absolut și inconturbabil la modul irefutabil, că făcând asta omori practic șansele altor oameni de a mai colabora cu bloggerii respectivi, prea scârbiți de ce zici tu despre ei (nu că ai fi singurul, asta este o altă problemă) ca să mai fie deschiși și la alte colaborări de gen?

Ca să nu mai zic că ce nu înțelegi tu, marele profesionist al făcutului social media degeaba și din răspăr de bcc, este că diferența dintre rezultatul unui articol prin care te ajut și rezultatul unui articol pentru care sunt plătit e ca diferența dintre munca voluntară pe care o faci și munca pe care o faci pentru că ești plătit. Dacă nu înțelegi asta, mai bagă o fisă.

Și mă refer aici nu la sufletul pe care un blogger îl pune, spre exemplu, să ajute o cauză socială (că e cel mai ușor de înțeles exemplu), căci nu cred să existe blogger care să nu pună suflet în așa ceva. Ci mă refer la faptul că – apropo de toate costurile și chestiunile de mai sus – în anumite momente singurul interval în care poate să te ajute scriind este pe avion între București și Chișinău. Sau între două întâlniri. Sau rupând un pic din sfântul timp pe care ar vrea să îl petreacă cu familia. Dar, totuși, o face. Ca să te ajute.

Și compară ajutorul ăsta benevol cu ceea ce bloggerul trebuie să facă pe baza unui contract. Cu clauze și cu prevederi clare. Și cu banii negociați. Pentru că, nu-i așa, tu îți dorești să apari pe blogul celor mari (tu zici asta, nu io; pentru mine bloggerii sunt bloggeri, atât), fără să accepți că sunt mari (așa cum zici tu) și pentru că sunt extrem de prinși într-o grămadă de proiecte.

Cei care bagă bani în bloggeri, așteaptă rezultate. Tu, care nu ai băgat nici un ban în blogger, aștepți rezultate.Și, dintre toți, după aia tot tu ești cel care strâmbă din nas.

Și vin și vă întreb, după ce ați aflat toate acestea despre mine ca blogger: este că ați păcătuit cu gândul și uneori cu vorba că ați tras concluzia despre mine că sunt un păcătos că nu vreau să vă ajut? Gândul cel bun să vă sărute pe tâmple de acum înainte (pardon my French). Deși, deja știu, tâmplele unora dintre voi nu mai au cum să fie sărutate de nici un gând bun…

Să încheiem, așadar, sluja noastră imaginară – desigur – din ceea ce imaginar am numit Biserica Socială Când Nu E Media și Media Când nu e Socială cu următorul dialog (dacă dialog e ăla care se săvârșește în biserică, în orice biserică, desigur) între popă și enoriașii 2.0.

Popa: Ce ne dorim noi de la păcătoși?

Sala: (luminată de credința 2.0): Îndreptarea păcătoșilor, nu pedepsirea lor.

Popa: Și cine sunt păcătoșii?

Sala (în lacrimi de înțelegere și prinos de recunoștință): Noi!

Punct.

De aceea refuză bloggerii să vă ajute fără bani :)

Dacă v-a plăcut sau dacă v-a fost util ce am scris acilea, dați mai departe :)