corporaȚIE vs corporaMIE

NOU: precomandă cartea mea ”Ce ne facem, domle, cu influencerii ăștia?” și primești și un autograf.

Abonează-te la newsletterul trimis de maximum două ori pe săptămână celor peste 5.000 de abonați.

Despre autor: Fondator și asociat al agenției de comunicare integrată Kooperativa 2.0. Trainer cu peste 300 de workshopuri pe teme de marketing digital susținute. Speaker și moderator la peste 300 de evenimente de business. Blogger din 2007, cu peste 13.000 de articole scrise.

Contact: cristi@kooperativa.ro

Ok, recunosc: am ales să forțez un pic jocul de cuvinte de mai sus (că nu știu cum să îi zic altfel) pentru că mi-a tot rămas în cap de ceva vreme și – într-un soi de exorcizare prin scriere – am zis să scap de grija lui, cum ar veni.

Ce vreau eu să zic cu acest binom ține de una din temele pe care le-am întâlnit recurent în cei peste 20 de ani de când sunt antreprenor: dacă lucrezi în corporație ești cumva la un nivel inferior decât dacă lucrezi pe cont propriu.

Ceea ce este o tâmpenie. Masivă. Care spune mai multe despre cea sau cel care susține așa ceva decât despre cei care vorbește.

Corporatiștii sunt denumiți în tot felul de feluri – pardon my French – în bula mea antreprenorială. Și personal duc multe lupte la baionetă cu cei care se urcă pe un piedestal antreprenorial auto-construit (pe stil antreprenorial, de altfel) și vorbesc de sus despre noțiunea de corporatist.

Dar de departe, termenul pe care îl resping cu fervoare este cel de corporatriști. Nu doar pentru că este o denumire la mișto, ci pentru că este un adevăr parțial. Iar de multe ori adevărurile parțiale sunt printre cele mai mari minciuni. Și, în același timp, este o generalizare care, ca orice generalizare, păcătuiește prin păcatul suprem al anulării diferențelor personale (și personalizatoare) prin punerea tuturor într-o oală cu capac etanș.

Nu toți corporatiștii sunt triști

Nici pe departe. Asta ca să lămurim chestiunea la care ne trimite proprietatea termenului, în primul rând. Supărat, mâhnit, amărât, abătut; melancolic – asta zice DEX-ul că înseamnă trist.

Ți se pare că ai văzut în rândul corporatiștilor atât de mulți încât să merită întreaga categorie denumire de corporatriști? Nu, desigur. De unde forțarea generalizatoare pe sistemul păcătos toți românii sunt hoți, pe care o întâlnim mai des decât am vrea prin Europa vestică.

Ba, mai mult, dacă te uiți în tabăra cealaltă – pe care am denumit-o cu de la mine putere corporaMIE – o să vezi că, în ciuda unei percepții aspiraționale, antreprenorii nu sunt toți zburători pe cai de fericire rozalie. Și nici într-un caz în halul ăla de fericiți încât să pară o sectă aparte față de bieții și triștii corporatriști.

De când am lansat Podcastul lui Chinezu despre sănătate mintală, am povestit cu mulți antreprenori. Și am constatat uluit că cei mai mulți dintre ei au avut dese momente de anxietate sau chiar de depresie. Așa cum mi-a și zis Cristian Dorobănțescu într-un podcast făcut cu el despre depresia de antreprenor. Și ca el sunt mulți. Deci nu e chiar roz totul în antreprenorialand.

Dacă ne uităm la studiile recente, vedem cu oareșce surprindere, aș zice, că vreo 70% dintre românii care muncesc se declară fericiți la locul de muncă (sursa 1, sursa 2). Probabilistic vorbind, mulți dintre cei intervievați lucrează în corporații. Deci faza cu corporatriști nu ține nici la nivel sociologic, dacă vrei.

Bine, este drept că românul este un magister absolutus la a declara ce crede el că vrea intervievatorul, vedem asta constant în sondaje și în studii. Spe exemplu, un alt studiu despre fericire ni-i arată pe ai noștri care zic că jobul ca motiv de fericire este pe ultimele locuri. Alături de – ia-o p-asta – sănătate. Ce să mai zic…

Cu toate acestea, eu aș paria pe un mocasin găurit contra unei privighetori care cântă manele că procentajul de oameni triști (pe definiția de dicționar, deci) în rândul corporatiștilor nu depășește în niciun caz procentajul de oameni triști din rândul antreprenorilor, al bugetarilor, al ONGiștilor sau al oricărei alte categorii profesionale.

Ceea ce ne duce la alte sensuri posibile ale cuvântului.

Ete fleoșc, corporatiștii lucrează la stăpân

Un alt înțeles al termenului de coporatriști, probabil chiar mai utilizat decât cel de dicționar, este cel care desemnează acea categorie profesională care se înjosește cumva lucrând la stăpânul multinațional. Sau ceva de genul. Chestiune pe care personal nu am putut-o înțelege niciodată. Chiar dacă s-au străduit unii din răsputeri să îmi explice conceptul.

A munci pentru o corporație, fie că ești șeful ei sau portar, reprezintă un loc de muncă. Un job (ca să fiu totuși pe limbaj, zic). Asta înseamnă în primul și în primul rând. Și abia apoi înseamnă o oportunitate de a-ți lărgi orizonturile, de a face parte dintr-o echipă (familia de la birou, cum i se zice cam tâmpițel din punctul meu de vedere) și alte alea, care mai de care mai aspiraționale. Dar nu mai puțin adevărate în unele cazuri.

Jobul ăsta este prestat de cineva care lucrează într-o corporație în primul și în primul rând ca să poate pune o pâine pe masă. Și abia apoi pentru alte motive, care or fi ele. Uneori la mare, mare distanță.

Celor din corporații care îmi ziceau vexați ”nu este așa!”, le ziceam doar atât: ok, atunci donează-ți de acum înainte tot salariul și toate beneficiile pe care le primești de la job. Și mai povestim. Chestie cu care se termina discuția, desigur.

Sigur că jobul ți-l alegi în funcție de mulți factori, nu doar de banii pe care îi primești. Uneori te duci la un job la care primești mai puțini bani decât la altul, doar pentru că – crezi tu – atmosfera este mai faină și mai puțin stresantă. Dar tot pentru bani te duci și acolo. În primul și în primul rând.

Ia hai să trecem peste baricada imaginară din discuția de față. Și să mergem la antreprenori. Care categorie – ȘOC și GROAZĂ – tot pentru bani fac ce fac. În primul și în primul rând. Și abia apoi pentru alte motive, care or fi ele. Uneori la mare, mare distanță.

Celor din antreprenoriat care îmi ziceau vexați ”nu este așa!”, le ziceam doar atât: ok, atunci donează de acum înainte toți banii pe care îi face firma ta în fiecare lună. Și mai povestim. Chestie cu care se termina discuția, desigur. Și cashflowul, firește.

Deci și corporatiștii și antreprenorii fac ce fac în primul rând pentru bani. Atunci de unde auto-proclamata superioritate a unora din categoria a doua pentru cei din prima? De unde ironia lor permanentă la adresa acestora? De unde miștoul frecvent pe care îl fac?

Antreprenorii sunt liberi, corporatiștii nu?

Eu cred – cu tristețea inclusă ca TVA – că vine dintr-o proastă înțelegere a ideii de libertate. Care, cică, în cazul antreprenorilor este practic o inundație fecundă de ”fac ce vreau, când vreau, cu cine vreau”. În vreme ce în cazul corporatiștilor (pardon, corporatriști) această libertate ține doar de lungimea lanțului stabilit de angajator.

Și la faza asta suntem în plină paradigmă a unui adevăr parțial. Care uneori poate fi printre cele mai mari minciuni posibile. Și unul din miturile românești despre antreprenoriat.

Da, antreprenorii au o mare libertate. Imensă dacă este să o comparăm cu libertatea unui corporatist, chiar dacă situat într-o funcție mare. Doar că libertatea asta este o secure cu două tăișuri. Un tăiș care taie bine, altul care taie rău.

Antreprenorul are libertatea de a alege. Doar că alegerea vine cu riscul aferent. Căci libertatea de a alege a unui antreprenor este direct proporțională cu riscul pe care și-l asumă.

Vorbeam în urmă cu ceva vreme cu un general manager al unei firme cu peste 600 de angajați. Care mi-a zis ”extraordinar ce vă admir eu pe voi, antreprenorii?”. Când l-am întrebat de ce zice asta, mi-a răspuns: ”Pentru că lună de lună voi sunteți obligați să vă gândiți de unde faceți rost de bani să vă plătiți, în primul și în primul rând, angajații”. Mirat, îi spun că și el face la fel și că are 600 de angajați, nu 30 de colegi cum am eu în agenția mea. La care el îmi dă decisiva: ”da, prietene, dar tu îi plătești din banii tăi, eu îi plătesc din banii altora”.

M-a pus tare bine pe gânduri ce mi-a zis. Pentru că mi s-a părut una din cele mai bune definiții ale riscului pe care libertatea unui antreprenor îl poate aduce. Și a presiunii constante pe care o simte un antreprenor. Mai ales în ceea ce privește viețile angajaților și colaboratorilor săi. Pentru că este musai să le dea banii în fiecare lună. Din banii lui. Nu din banii altora, cum zicea amicul meu.

Cam despre asta este vorba. Cu așa ceva vine la pachet fabuloasa libertate a antreprenorului. Și nu zic deloc la caterincă faza cu fabuloasa. Eu ador această libertate. Dar îmi și asum riscurile care vin la pachet cu așa ceva. Presiune la care mulți cedează. Și aleg să facă altceva în viață. Spre exemplu să meargă să lucreze în corporație.

Unde libertatea nu este ca în cazul antreprenorului. Dar nici riscurile. Nici pe departe. Așa că, într-o ecuație-taler în care punem libertatea pe de o parte și riscurile și presiunea pe de altă parte, s-ar putea ca la mulți corporatiști balanța asta să arate mult mai bine decât în cazul multor antreprenori.

Și atunci vin și întreb: de unde superioritatea asta pârdalnică? De ce simt unii dintre noi nevoia de a-i învinovăți pe unii care au ales să nu trăiască în presiunea permanentă pe care o presupune antreprenoriatul?

Superioritatea ca complex de inferioritate

Și mai este o chestie. Eu sunt fan de rugby. Un sport fabulos, minunat. Dar cu foarte puțini suporteri. La noi în România, adică. Care suporteri au un fel de marotă: mereu fac mișto de fotbal. Că e de domnișoare de pension față de rugby. Că fotbaliștii se prefac faultați, iar în rugby așa ceva este imposibil. De astea. Toate adevăruri, de altfel.

Doar că suporterii de fotbal nu zic niciodată nimic despre rugby. Pentru că, pentru ei, acest sport nu înseamnă nimic. Nu există în viața lor.

Ce vreau să zic cu asta este așa:

De fiecare dată când te compari de pe poziții de superioritate cu altcineva, s-ar putea ca motivația să nu fie alta decât un ciudat, pervers și deloc devreme acasă complex de inferioritate.

Pentru că, altfel, de ce nu îți vezi tu de ale tale și să îi lași în pace pe ceilalți? Cum fac fotbaliștii cu rugby. Chiar dacă ei habar nu au că fac asta.

Doar gândește-te un pic la asta. Așa, cale de juma e halbă de bere. Nu mai mult. Căci, nu-i așa, fie că lucrezi în corporație sau în antreprenoriat, timpul este limitat și vrem să îl folosim cât mai eficient.

Și, ca să închei acest articol mai pe sistem motivațional (dar care nu face ce zic mai puțin adevărat), între coporaȚIE și coporaMIE, eu aleg întotdeauna coporaNOI. Pentru că doar când o să avem cu adevărat sentimentul ăsta de NOI, indiferent de ce facem în viața profesională și indiferent de atât multele opțiuni pe care le putem avea fiecare dintre noi pe tot felul de subiecte, abia atunci, deci, o să putem fi mai mult națiune decât populație.

Aia zic.

social media coaching
Share on facebook
Distribuie pe Facebook
Share on linkedin
Distribuie pe LinkedIn
Share on whatsapp
Distribuie pe Whatsapp

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

5000 de abonați la newsletterul meu n-au cum să greșească :)

Înainte să pleci

Dacă te abonezi la newsletterul meu, promit să nu-ți dau mai mult de 1 mail pe zi :)