Câta boul, cum a parcat tâmpitul!

Gândul ăsta m-a troznit instant. Când am văzut din depărtare o mașină parcată fix sub semafor, la intersecție. Cu o treime din bandă ocupată.

Zic gândul pentru că în mașină mai era fiica mea. Și încerc în draci să mă controlez în fața ei. Și sunt cam 78,65% mândru de ce reușesc pe linia asta. Mai este mult până departe, știu. Dar sunt pe drumul cel bun.

De ce m-am enervat brusc atunci când am văzut mașina parcată așa? N-aș putea zice. Doar nu parcase în balconul meu. Nu e că lua o bucată din strada moștenită de la bunica.

Dar de ce l-am făcut bou și tâmpit? Adică de ce am reacționat așa de agresiv, chiar și în gând? Pe lângă faptul că am presupus că este un el, nu o ea. Dovadă irefutabilă că sunt un mare gentleman, ce pupitrul meu. Din nou, n-aș putea zice.

Una din explicațiile din teoria comunicării non-violente este asta: m-am enervat nu pentru că a parcat așa, ci pentru că am eu o nevoie interioară nesatisfăcută.

Cum am decis să studiez comunicarea non-violentă în ultima vreme, am zis să încerc să o aplic la situația în cauză. Și să mă întreb ce nevoie nesatisfăcută am. De m-am enervat pe cum era parcată mașina.

”Am nevoie de respect în trafic?”, m-am întrebat. Tot în gând. Ezitant. Păi, da, am. Dar o fi de ajuns această explicație? Dar dacă mă întreb mai adânc, ca să zic așa, de ce am io nevoie de respect în trafic? Iote că la asta n-am răspuns… Sau, cel puțin, nu încă. Mai bag niște fise. Poate aflu. Ceea ce vă doresc și dumneavoastră.

Iar, dacă ai citit până la capăt acest text (nu cum fac mulți, dar care și comentează după aia), hai să îți zic ironia situației: mașina avea numere de Ucraina. Am văzut asta abia după ce m-am apropiat. Și m-am simțit foarte nașpa că am zis ce am zis despre șofer. Chiar și în gând.

Aia zic.