Am făcut buba. N-ai cum să fii harnic prin casă și să nu pățești ceva (said no one ever…). Primul meu gând a fost, evident, ”morții lui de coronavirus!”. Dar apoi am stat și m-am gândit (uneori chiar nu doare să faci asta). Și am decis, cu de la mine putere, că am executat greșeala pe care o fac mulți oameni (chiar și tu)  în îngrozitor de multe momente mai nașpa din viața lor: delegarea de vină.

Am putea zice că cei care facem asta suntem mari manageri de management la businessul numit Viața Mea Că Alta Nu Am SRL. Într-un business cât de cât ceva frumos, delegarea de responsabilități este de bază. Fără așa ceva, n-ai cum să crești businessul ăla neam. Sau poți să externalizezi niște servicii. O variantă foarte bună în multe cazuri. În business, zic.

În viață, lucrurile stau diferit. Poți să delegi pe altcineva să îți trăiască viața în locul tău? ”Ia bea berea asta în locul meu”. ”Trage și tu o tură până la budă în locul meu, că io sunt prins un pic”. ”Auzi, îmi las și io viața două minute pe avarii, mă suni dacă e ceva, da?”. N-ai cum. #NAreCum.

Axioma fundamentală a vieții tale este că nu o poate trăi nimeni în locul tău. Mă rog, una dintre ele. Dar este una pe care, dacă nu o înțelegi, nu o să poți trăi cu tine în viața ta până la capăt.

Așa și cu vina. Când faci o buba. Și multe buba pățim în viață, este? Cele mai multe sunt din cauza noastră. ”Morții lui de coronavirus” este doar încercarea – patetică și de o minciunoșenie găunoasă – de a o băga pe aia din desene animate ”i didnt do it!”.

Când nu ne acceptăm vina de a fi făcut ceva greșit, nu ne acceptăm pe noi în viața noastră.

Ehe, dacă io nu înțeleg cât este de greu să acceptăm că am greșit… Eu, care sunt de o aroganță funciară teribilă, știu mai bine decât multă lume ce înseamnă să te uiți în oglinda aia proprie, care este doar a ta, și numai a ta și să îți zici ”da, aia e, am greșit”.

Și nu mă refer aici la a-ți recunoaște vina la nivel social, în fața celorlalți. Ai e mult mai ușor decât pare la prima vedere. Și este consecința primului pas, acela de a recunoaște în sinele tău că ai greșit. Asta este greu. Spre foarte greu.

După ce faci pasul ăsta, a transmite această concluzie celorlalți ”alooooo, lumeeee, am greșit-o p-asta” nu mai este așa de greu. Bine, inconfortabilă chestiunea, oricum, mai ales pentru cei care pun mare preț pe ce zic ceilalți (o greșeală strategică incredibilă, din punctul meu de vedere; dar vorbim altă dată despre asta). Dar muuuult mai ușor de executat decât acel prim pas.

Problema fundamentală când nu recunoști în sinele tău că ai greșit nu este – cum tot văd în cărți de astea de dezvoltare personală care nu au apucat să se dezvolte până la nivelul de carte ca lumea – că se strică ceva în rânduiala universului dacă nu recunoști greșeala.

Și nici că, la urma urmei, a nu-ți recunoaște tu ție că ai dat-o de gard este o minciunică pe care ți-o spui tu ție (iar astea sunt printre cele mai mari minciuni posibile…).

Ce este foarte nașpa este că tu, pe undeva prin interiorul tău, simți că ai greșit. Pentru că altfel – furculition! – nu ai fi declanșat procesul ăsta de gândire. Nu ai fi acordat nici măcar juma de milimetru de gând în direcția asta, că s-ar putea, la o adică, privit dinspre Saturn pe dreapta, să fi greșit ceva…

Da, când ți-ai zis în barbă, fie și pentru o milionime de secundă ”dar dacă…”, gata, ai dat-o definitiv: știi pe undeva prin cotloanele ascunse ale sufletului tău – ca să o dau cu expresii de astea răsuflate – că ai greșit.

Și știi ce se întâmplă când nu faci tot drumul de la sclipirea aia de milionime de secundă la recunoașterea în fața oglinzii? Nu știu cum îi zic psihologii – ei sigur îi zic cumva. Dar e nașpa. Foarte nașpa. Pentru tine. Pentru cum trăiești tu în și cu viața ta.

Când îți blochezi acest drum de la gândul fugar la recunoșterea greșelii, parcă înalți un zid al Berlinului în tine. Și pui gărzi pe zidul ăla. Și tragi sârmă ghimpată. Și pui reflectoare de alea puternice, care să identifice orice abatere de la norma pe care ai stabilit-o dictatorial: ”nu am greșit”.

Este evident ce se întâmplă acolo, în sufletul tău: intri într-o stare de război tu cu tine. Și, pentru că în orice război trebuie să existe un câștigător, ai ghicit, tu ești câștigătorul, bravo, felicitări, pupă-te singur!

Da. Dar vin și te întreb: învinsul din războiul dintre tu cu tine cine este?