Homo Singuraticus

Discutăm azi despre însigurarea din ce în ce mai dură a omului modern. Despre cum homo sapiens (căci așa îi/ne vom zice în continuarea textului) rupe, din ce în ce mai tare, comunicarea reală cu ceilalți și cu lumea reală din jur.

Unii vorbesc despre boli psihice de-a dreptul. Cred că se merge prea departa cu asta. Putem discuta, desigur, că internetul, așa cum îl știm, a contribuit masiv la sentimentul de ”singur printre cei mulți”.

Căci, nu-i așa, deși pare că putem să ne conectăm cu oricine în câteva secunde prin intermediul acestei, totuși, minunate tehnologii, adevărata conexiune se realizează altfel, direct, nu intermediat de tehnică.

Aici, la această legătură directă, nemediată, omul modern ratează decisiv. Și ratează nu pentru că nu știe ce înseamnă cu adevărat legătura reală dintre oameni, ci pentru că alege să nu îi mai pese de această legătură.

Și, pe cale de consecință, alege însingurarea. Alege să devină, din ce în ce mai mult, homo singuraticus.

De ce alegem să ne însigurăm

Dacă aveți dubii când folosesc verbul ”alege”, dați-mi voie să vi le spulber: ne pune cineva să stăm pe net și să vorbim cu te miri câți și te miri cine în loc să ieșim afară să ne vedem cu lumea adevărată?

Ne pune cineva să luăm telefonul imediat ce ne trezim dimineața (37,5% dintre români fac asta) ca să verificăm ce mai este în social media, în loc să ne strângem mai tare în brațe jumătatea (mai bună) sau copiii?

Ne pune cineva să frecăm de aproape 200 de ori pe zi telefoanele deștepte (yeap, cam asta-i media) în loc să ridicăm ochii din telefon ca să vorbim CU ADEVĂRAT cu oamenii?

Nu, nu ne pune nimeni. Noi alegem. Și, cu fiecare alegere, devenim din ce în ce mai mult homo singuraticus.

Întrebarea vine firesc, știu: de ce facem asta? De ce alegem singuri să ne alienăm?

De ce alegem să devenim, din ce în ce mai mult, homo singuraticus?

Discuția este amplă, desigur. Și ține de multe aspecte. Dar eu azi vreau să deschid o portiță către o discuție un pic mai profundă, dacă îmi permiteți.

Ce ține de animalul care este omul. Căci, oricum o dăm și oricâte haine și tehnologie am pune peste noi, tot animale rămânem.

Homo sapiens vs homo singuraticus

Așadar, vă propun să abordăm discuția despre homo singuraticus dintr-o perspectivă evoluționistă.

Unii oameni de știință spun că această alienare își are sursa în faptul că omul a fost construit pentru o anumită cantitate de informație, iar acum primește mult mai multă, de mii de ori mai multă decât în vremurile în care homo sapiens locuia în peșteri, nu în blocuri de peste 100 de etaje.

Dar dacă, de fapt, problema nu este avalanșa de informații care ne lovește creierul, ci faptul că nu mai știm ce să facem cu aceste informații?

Sau problema este că refuzăm să le folosim?

Sau că am uitat că avem toate toolurile necesare, date de la natură, ca să folosim TOATE aceste informații pentru beneficiul nostru?

Cum procesa informațiile Ionică al peșterii

Să ne întoarcem un pic în istorie. Niște zeci de mii de ani. La strămoșii noștri.

Omul preistoric era obligat să aibă o putere de procesare a informațiilor pe care le primea. Pentru că era pielea lui în joc. Și a celor din jurul lui.

Pur și simplu, Ionică al peșterii nu își permitea să nu proceseze TOATE informațiile pe care le primea. Pentru că nu avea de unde să știe dacă una dintre ele, oricare, nu i-ar fi putut aduce pieirea.

Altfel spus, a nu procesa TOATE informațiile era un potențial risc fatal, și, ca atare, de neasumat.

Capacitatea de procesare a TUTUROR informațiilor era decisivă pentru supraviețuirea strămoșului nostru.

Altfel spus, omul preistoric nu avea opțiunea de a zice ”neeee, mi se rupe de informația asta”.

Cum ar fi putut? Un zgomot de creangă ruptă în pădure putea fi semn că vine tigrul. Un vânt mai puternic venit din nord însemna să iuțească pasul ca să nu îl prindă furtuna pe câmpuri. Un miros mai ciudat dintr-o plantă însemna să nici măcar să nu pună mâna pe ea, atât de otrăvitoare era.

Așa că săracul om preistoric avea un creier care duduia de putere de procesare. Sau, mă rog, asta făceau cei care au supraviețuit.

Ceilalți, care s-au dus un pic să dispară total, cel mai probabil, și-au permis luxul de a nu fi atenți chiar la TOATE informațiile din jurul lor.

Cum procesează informațiile Cristian China-Birta

Revenim în 2019, început de iunie, București, România. Cu mine scriind pe un Mac, cu un internet despre care însuși Guy Kawasaki a zis că este super-tare și cu o ușoară sete de bere (care mă va trimite în câteva ore în acel ținut al incertitudinii retailistice ”oare ce bere să aleg din sutele de opțiuni pe care le am?”).

Sunt atent doar la ce fac – scriu aceste rânduri – și, pe fundalul atenției mele distributive, așa, cât să meargă la relanti, parcă ar mai fi niște informații, dar nu prea îmi pasă de ele.

Iar astea, toate adunate, reprezintă doar o mică parte din TOATE informațiile care sunt în jurul meu. Și de care eu am decis să mi se rupă. Cu o lejeritate care l-ar face să se învârtă în mormânt pe Ionică al peșterii din vechime.

Noi, oamenii moderni, ne permitem acest lux al nepăsării masive față de cea mai mare parte din informația din jurul nostru.

Pentru că a asimila TOATE informațiile nu mai înseamnă pentru noi decât un non-sens, maxim o corvoadă de chinez bătrân.

Noi, oamenii moderni, dacă nu asimilăm TOATE informațiile din jurul nostru, nu pățim nimic, nu suntem în pericol de moarte, așa cum era omul preistoric.

Eh, poate ni se întâmplă să ratăm o știre, poate uităm de o întâlnire, poate nu suntem atenți când trece iubirea vieții nostre pe lângă noi (că eram pe facebook și dădeam un Like). Adică, sigur, mai pățim și noi lucruri pentru că ratăm informații.

Dar nu murim. Supraviețuirea noastră nu mai depinde de procesarea TUTUROR informațiilor din jurul nostru.

Cât de mult ne costă să ne refuzăm informații

Doar că – și ajunși aici aproape că îmi vine să duc discuția înspre zona de costuri de oportunitate – ca să ignorăm marea majoritate a informațiilor din jurul nostru și să alegem doar informații din niște zone care l-ar face pe strămoșul Ionică din peșteră să dea cu stârvu-n noi, noi facem un efort foarte mare. Prea mare!

Alocăm acestui proces de selecție dură a informațiilor, deși nu conștient (păi, cauza tulburărilor mentale vine tocmai din ce nu conștientizăm, este?) atât de multe resurse încât devine foarte frustrant pentru noi. Și nici măcar nu ne dăm seama de asta!

Serios, ziceți că nu-i așa? Ia să vedem câți dintre voi știți că suferiți de sindromul FOMO. Care înseamnă Fear of Missing Out. Care înseamnă Frica de a Nu Rata Ceva.

Care înseamnă că de aia stăm mereu și mereu pe telefon și de aia dăm mereu și mereu refresh, ca nu cumva să ratăm ceva din ce se întâmplă acolo.

Cum? Ăsta nu este un efort? Să stăm în starea asta de stres ca să nu ratăm informații care NU NE AJUTĂ DELOC LA SUPRAVIEȚUIRE nu este un mare efort? Mai băgați o fisă.

La peste 90% din informațiile care ne lovesc reacționăm la modul maxim cu datul din umeri. Asta în cazul în care le mai recepționăm cu adevărat, desigur.

Ca oameni ai internetului care suntem, cel mai ușor ar fi să vă aduc exemplul reclamelor de pe (cam) orice site pe care intrați.

Chestiile alea (pop-upuri se numesc ele) care vă sar instant, cu tot felul de reclame, le știți, le-ați văzut fără să le vedeți cu adevărat de mii de ori.

Știți de ce le vedeți, dar nu le vedeți cu adevărat? Pentru că ați dezvoltat ceea ce se numește banner blindness.

Adică un mecanism psihologic de auto-apărare, care vă face, în esență, să nu vedeți nimic altceva în afară de ”x”-ul ăla, care să vă ajute să închideți reclama.

Adică, practic, alegem să nu vedem nimic în afară de ce ne interesează. Pentru că putem. Pentru că ne permitem.

Pentru că supraviețuirea noastră nu mai depinde dacă noi vedem tot sau nu, dacă auzim tot sau nu.

Și, totuși, care este sursa alienării homo singuraticus?

Ei bine, am ajuns la momentul în care arunc cu provocarea în voi. Și vă invit, plecând de la tema pe care v-o propun, să discutăm.

Eu cred că în această alegere a noastră (fără să fim obligați, atenție!) de a nu procesa toate informațiile din jurul nostru (spre deosebire de omul preistoric, care era OBLIGAT să facă asta pentru supraviețuire) stă sursa alienării noastre.

Homo Singuraticus este din ce în ce mai singur pentru că alege el singur să se rupă din ce în ce mai mult de lumea din jurul lui.

Efortul de a selecta din TOATE informațiile doar pe ACELEA care credem că ni se potrivesc și care bănuim că ne ajută ne secătuiește de flux vital.

Mai mult, incertitudinea dacă am ales sau nu corect doar ACELE informații din TOATE informațiile este cea care ne dă lovitura decisivă în plan psihologic.

Am putea să discutăm despre filosofii budiste, despre zen, despre atâtea alte – să le zicem așa – arte de a trăi, care ne spun că omul este parte din natură, așa cum natura este parte din om.

Sau am putea să o dăm înainte cu teza omului ca ființă superioară de pe această planetă, în fața căreia natura trebuie să se încline.

Sau am putea să ne gândim doar că ce zic eu ar putea fi o temă de discuție. Atât și nimic mai mult.

Este de vină tehnologia pentru singurătatea noastră?

Sigur că tentația ar fi să acuzam tehnologia de faptul că devenim din ce în ce mai homo singuraticus.

Doar că, vedeți voi, asta s-a întâmplat de când lumea: tehnologia nouă a fost acuzată mereu de hoarde întregi de oameni că le distruge viața.

Dar istoria ne arată că, mereu și mereu, cei care s-au opus evoluției tehnologice au devenit specie extinctă, ca să îi zic așa.

E de vină evoluția pentru că ne însingurăm? Da. Dar nu mai de vină decât este brusturelul de primăvară. Sau petunia galbenă, care-și arată floricica în soarele primăvăratic.

Nu tehnologia este de vină că noi suntem din ce în ce mai singuri. Căci ar fi ridicol să învinuim ciocanul pentru că noi nu mai știm bate un cui.

Tehnologia este doar vinovatul de serviciu. Cel mai la îndemână. Căpitanul motivelor ”orice și oricine este de vină numai io, omul ființă genială superioasă și inteligentă, nu!”.

Suntem homo singuraticus și pentru că găsim scuze mereu în afara noastră și explicații mereu pentru interiorul nostru.

Tehnologia este o doar extensie a ceea ce suntem noi ca oameni. Așa cum pentru omul preistoric tehnologia ca extensie a sa a fost piatra pe care a luat-o pentru prima dată în mână și a dat în cap unui animal (sau, pentru vegetarieni și vegani, a strivit un tubercul), așa și noi, oamenii moderni, folosim tehnologia ca să ne aducă niște beneficii, ca să ne ajute să facem ceva.

Aaaaa, că noi am decis să lăsăm tehnologia să ne fure mare parte din viață, ahahaha, dragilor, pentru asta nu este de vină tehnologia, ci noi.

Breaking news pentru voi: tehnologia nu ar exista dacă noi nu am face-o să existe.

Cumva, tehnologia este ca magia din vremurile de mult apuse. Magia în sine nu exista. Dar când se apucam vrăjitorii să își facă făcutele…

Ce greșim, totuși, cu tehnologia

Dăm tehnologiei ce nu ar trebui să îi dăm niciodată. Din ce în ce mai mult, dăm tehnologiei, în toate formele sale, posibilitatea de a face alegeri pentru noi. Inclusiv pe partea de ce informații ne dorim să asimilăm și ce informații să ignorăm.

Trasferăm din ce în ce mai mult tehnologiei decizia pentru alegerea informațiilor care (credem că) ne interesează. Și apoi ne mirăm că suntem din ce în ce mai homo singuraticus.

Cumva, am fi tentați să tragem concluzia că aproape că ne bazăm, de multe ori, pe tehnologie să ne spună nu doar cum să fim, ci mai ales ce să fim.

Ne-am specializat, ca oameni, ireal de mult. Și asimilăm doar informațiile care (credem noi…) ne sunt utile doar pentru ce facem.

Și nu mă refer aici doar la muncă (ce ușor ar fi să gândim în termeni de Diviziune Socială a Muncii…). Ci la fiecare aspect al vieții nostre.

Rețineți, discutăm despre aceste în comparație cu omul preistoric, care nu avea opțiunile pe care le avem noi.

Să luăm muzica. Câte genuri sunt în lumea asta? Doar zeii știu. Și nici ăia! Le ascultăm pe toate? Nope. Doar câteva. Și pe imensa majoritate a informației despre celelalte genuri alegem să o ignorăm.

Să luăm sportul (Ionică al peșterii face ochii mari, el nu poate înțelege neam de ce oamenii se aleargă unii pe alții doar așa de sanchi, fără să se ucidă sau fără să aibă un scop precis, delimitat, clar…). Vă uitați – dacă vă uitați, că doar vă permiteți să nu vă uitați – doar la câteva sporturi. Restul, pa și pusi.

Sau să luăm orice alt aspect al vieții voastre. Hai, luați unul, oricare. Și vedeți și voi cât de tare v-ați specializat. Și cât de multă informație lăsați pe dinafară. Pentru că puteți. Pentru că așa alegeți voi.

În loc de concluzie

O să zic o vorbă mare. Dar, nu-i așa, fără o vorbă mare, un asemenea text este pustiu.

Așa că iată vorba mare.

Cum viața noastră ca oameni moderni nu mai este în pericol iminent, uităm să o trăim cu adevărat.

Doar gândiți-vă un pic dacă am dreptate. Măcar un pic.

Gândiți-vă până data viitoare. Când voi răspunde într-un articol la fel de minunat ca acesta la întrebarea pe care am simțit-o pe buzele voastre în timp ce citeați aceste rânduri:

Alo, domnu, păi matale zici să fim atenți la TOATE informațiile din jurul nostru, să ascultăm TOATE muzicile, să ne uităm la TOATE sporturile? Este imposibil să facem asta, boss.

Da, aveți dreptate, este imposibil. Dar există o soluție. Mă rog, părerea mea. Dar, despre asta, într-un episod viitor.

Până atunci, abonați-vă la newsletter. Să nu cumva să pierdeți acest viitor episod…

6 comentarii la “Homo Singuraticus

  1. Ioan Dragomir Reply

    Da, de dimineata asa, la prima cafea, cam greu de digerat gravitatea celor exprimate…Vad fenomenul aplicat in mod diferit, in primul rand la copiii mei, apoi la sotia mea, la cei din jur,si..in ultimul rand, la mine…Desi copiii au trecut de 20 de ani, sunt amandoi plecati la studii in Cluj, unul e la camin ,iar cel mare e …cuplat, (in gazda, munceste si incearca si master..) , vad insingurarea asta foarte prezenta..Cel mic(daca la 1.90m se mai poate afirma asta..)inca nu are o prietena, de exemplu, zice el ca n-ar avea timp..Amu e sesiune imediat,dar,la 20 de ani, in Cluj,la camin…tulai ce as fi vrut sa fiu in locul lui !Cel mare,locuieste cu prietena de ceva vreme,as fi linistit macar pe partea asta..Numai ca, de cate ori vin acasa sau mergem noi la ei, nu trec doua minute si ,,urmasii,, incep neste conversatii gen(cum ar zice ei..)despre ultimul episod al nu stiu carui serial, nivel al nu stiu carui joc descarcat recent,si..nu mai ai cu cine vorbi …Virtuala nora,prea cumsecade dealtfel,ramane insingurata automat, pune si ea mana pe telefon..Am mai ramas eu cu doamna, incercam sa-i facem atenti la ratustele de pe lac, la copilasii ce se joaca prin parc cu niste avionase,orice, numai sa fim realmente impreuna !..Am creat un automatism aproape,culmea ,cu acordul si la cererea lor, de cate ori vin acasa, musai jucam oarece carti,un wist, rent,orice…Eu tin scorul,(v-ati prins de ce..),am niste agende vechi de cand erau copiii mici, si plecam prin zapada,cu ei in carca, in vizita la alti prieteni cu copii, la o carte..Placerea mare a copiilor,este cand citesc scorurile de pe atunci, scriu si acum data faptei si un eveniment al zilei ,de exemplu, tocmai a murit papa in una din seri, in alta am plecat la culcare mai devreme, in alta i-am pus nume catelului …Cam asa evit eu insingurarea in grup,exista si asta,esti impreuna fizic dar fiecare traieste virtual in matricea lui…Chiar mergand de mana, in aceeasi directie…Contactul vizual, ala in fundu sufletului,e din ce in ce mai rar…As fi zis ca e de la etate,s-a trecut de 50 , dar ,clar,nu e de acolo..Sclipirile exista, dar le ratam , de multe ori din cauza informatiilor care ne coplesesc, pe toate caile, suntem toti niste mici Napoleoni(scuze pentru pluralul fortat..), chiar si eu, acum, scriu aici, intre timp ascult si radio,astept si un email, am raspuns si la telefonul unui client..Nu e normal deloc,dar..am mare noroc, locuiesc la tara, dupa 18.00 ma arunc in gradina,daca nu ploua..Ba chiar si atunci, am doua serii de puisori de gaina cu cloca-cu-tot, trei pui de pisica mortali, doi catei..si sa nu uit, gandaci de colorado, limacsi,virme-sarma…Toate astea,in gradina, fara internet, telefon,email..Pana apune soarele,pe urma incepe,, dezinformarea,, din nou, stiri, facebook…Ma fortez sa vad un film in fiecare seara,si… reusesc ! Bine,in pauza pubilicitara, iau un pic telefonu, sa vad daca mai are baterie…Ma opresc aci, la radio tocmai am auzit o exclamatie a lu Stefan Coroian (radio Impuls Cluj) care m-a dat pe spate, de ras :- Alo, tocmai ai pierdut 100 de euro !!!, Iuhuu, mare bucurie pe bietul om…Sa traim mai departe, pot sa va recomand o gradina, sa nu uitam de la ce ne-am luat adineaori!…Vine si emailul ala..

  2. Serban Reply

    Da, bun articolul…alegerile devin inconstiente…habit baby…si culpritul e chiar device ul…tehnologia permite alienarea…asta cu pericolul de moarte este un bias al nostru pentru cave man…el nu il avea…

  3. Serena Reply

    ”Ei bine, am ajuns la momentul în care arunc cu provocarea în voi. Și vă invit, plecând de la tema pe care v-o propun, să discutăm.”- unde sa discutam? tot online? pai e paradoxal, asta ne ajuta si mai mult sa fim Homo Singuraticus:)))
    Dar per total sunt de acord cu ideile din articol. Probabil autorul cartii Psihologia poporului roman, la a carui conferinta (de altfel foarte interesanta) am fost recent si in care a declarat ca astia tineri, milenialii, sunt cea mai sociabila generatie, nu ar fi de acord. Se bat cap in cap dom’le, toate informatiile/parerile astea. Cred ca tine mai mult de perceptia personala…

    • Cristian China-Birta Reply

      Corect :)) Păi, unde păcatele mele să împing lumea la discuție, dacă nu aici? :)) Altfel, desigur, nu ar fi rău să fac o serie de sesiuni de ieșit la bere și de discutat în offline. Idee care îmi dă târcoale de ceva vreme, recunosc… :D

  4. Silvia Reply

    De cum am citit titlul, mi-am dat seama despre ce este vorba in articol, mi s-a parut ca suna funny “homo singuraticus” si ma umfla rasu dar parca dupa vreo 2 secunde imi venea sa plang… Este o realitate foarte trista.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.