Tocmai ce am terminat de citit excelenta carte Tribul – Despre întoarcerea acasă și apartenență de Sebastian Junger. Este despre sindromul de stres post-traumatic și alte afecțiuni psihice din ”familia” aceasta. Care sunt influențate – în bine, desigur – de modul în care cei din jur (familie, comunitate, cartier, națiune) reacționează la problemele celor afectați.

Și mi-am adus aminte de ce s-a întâmplat când am fost la Sinaia să sărbătorim ziua de naștere a Patriciei (a făcut 10 ani iubita…), fetița mea cea mică. Întâmplare care mi se pare că ilustrează perfect, deși altfel decât se zice în carte, acest adevăr teribil: comunitatea formată de cei din jur este crucială de multe ori pentru fiecare dintre noi.

Patricia mea cu verișoara ei au ajuns vineri seara la cabană. A doua zi a venit prietena lor (8 ani). Și, cum se jucau ele pe acolo prin mansardă, nou-venita a sărit cu entuziasm (ca să zic așa) și a dat cu capul de tavanul mai înclinat dintr-un colț al mansardei.

Fetița a făcut ochii mari și părea că este pe punctul de a izbucni în plâns. Moment în care celelalte două fete au venit la ea, au îmbrățișat-o și au zis ca într-un glas:
– Să știi că și noi ne-am lovit tot așa, dar nu doare așa tare.

La care cea mică parcă și-a înghițit lacrimile, a răsuflat adânc și a zis:
– Da, nici pe mine nu mă doare așa de tare.

Eu m-am făcut mic într-un colț și m-au trecut fiorii de cât de mult avem de învățat de la copiii noștri. Doar să fim deschiși către astfel de lecții.

Aia zic.