Despre importanța statului degeaba, pur și simplu, în viața noastră

Notă: Text ”validat” întâi de cei care îmi fac onoarea să fie abonați la newsletter (după cum puteți vedea spre finalul articolului). Adică am trimis prima dată acest text doar celor abonați. Dacă vreți să fiți printre aceștia, puteți să vă abonați aici :)

Lumea modernă ne-a distrus capacitatea de a sta pur și simplu. De a nu face nimic. De a sta pur și simplu.

Acum a sta înseamnă a pune mâna imediat pe telefon. Sau pe telecomandă. Sau pe o carte. Sau a merge la frigider să îți iei o bere.

Facem o confuzie teribil de dăunătoare între a ne opri un pic din ce facem și a sta pur și simplu.

Dăunătoare pentru că ni se pare că ne oprim doar la nivel superficial, prin comparația cu viteza în care ne trăim viața, dar, de fapt, nu ne oprim la nivelul minții și al sufletului, nici pe departe.

Dacă am compara viața noastră cu o mașină, să ne imaginăm că rulăm cu 130 de km/h pe autostradă și că asta ni se pare viteza de croazieră. Când încetinim la 40 de km/h ni se pare că aproape că ne-am oprit.

Doar că, evident, dacă încercăm să ne dăm jos din mașină, tocmai pentru că ni se pare că aproape nu ne mișcăm (raportat la viteza anterioară), s-ar putea să se lase cu de alea neplăcute.

Așa și cu ”opritul” nostru din ce facem. Doar ni se pare că am oprit. Căci, de la viteza aia de 130 km/h cu care mergem noi în viața noastră (birou, afacere, șefi, copii, soț, soție, probleme de tot felul etc), în momentul în care încetinim la 40 de km/h (punem mâna pe telefon, luăm telecomanda, ne repezim la vadra de bere), ni se pare că ne-am oprit. Dar, de fapt, pericolul de a ieși din mașină este tot ăla, căci tot cu julituri se lasă.

Opritul adevărat – ca să mergem înainte pe paralela cu mașina care este viața noastră – nu este nici măcar faptul că, din ce în ce mai des, ne oprim în trafic (la semafor, în ambuteiaje).

Cum ar putea fi? În acele momente, chiar dacă în raport cu un punct fix noi stăm nemișcați, viteza vieții noastre, dimpotrivă, crește pe motiv de enervare (”ce s-a băgat boul ăla în fața mea?!”), pe motiv de scârbă (știre la radio cu ce rahaturi a mai făcut Guvernul), pe motiv de stres (o ședință la care simți intens că deja o să întârzii) sau pe alte motive unele mai ciudate (sau nu) decât altele.

Nici măcar staționatul în mașină (gen, aștepți pe cineva sau ceva) nu este adevăratul oprit. Căci și acea așteptare îți aduce viteză în viață. Îți aduce stres, îți aduce neliniște. Și, la urma urmei, este doar o mică pauză înainte de a te arunca înapoi în trafic.

Adevărata oprire pe care o poți face în viața ta este (mergând înainte pe paralela cu mașina) într-un refugiu gen parcare de pe marginea drumului, uitându-te la un răsărit de soare. Sau la un asfințit. Sau pur și simplu la peisaj.

O oprire în care să nu faci nimic. Absolut nimic.

Unul din efectele perverse ale blocajului pe care îl avem (atunci când nu stăm) este că fiecare acțiune pe care o facem alimentează blocajul celorlalți.

Atât pentru că îi facem, cumva, să reacționeze, cât și că, în timp și cu cât facem mai mulți asta, setăm această acțiune (inutilă și opusă statului pur și simplu) ca o normă socială. De la care, dacă te abați, ai impresia că nu ești complet, ca să zic așa.

În zona de social media, probabil cea mai perversă normă socială (în accepțiunea de mai sus) este așa numita FOMO. Adică Fear of Missing Out. Pe românește, spaima de a nu rata ceva.

De aceea frecăm de aproape 200 de ori pe zi, în medie, ecranului telefonului mobil. De aceea dăm refresh întruna la facebook, ca nu cumva să ratăm ceva teribil de prețios (în capul nostru).

Faceți un exercițiu: imaginați-vă fix în timp ce dați refresh la facebook că primiți un telefon că s-a întâmplat ceva îngrozitor cu cineva din familia voastră.

După ce simțiți cuțitul ăla (imaginar, desigur) în inimă, reveniți la informațiile pe care le vedeți pe facebook. Și gândiți-vă dacă sunt importante sau nu. Și gândiți-vă, mai ales, dacă nu ați putea face altceva mai bun în timpul ăsta.

Spre exemplu, să stați pur și simplu.

Unii poate că înțelegeți din asta să stați și să vă gândiți la o problemă pe care o aveți și să încercați să găsiți soluții. Se poate și așa. Și de multe ori chiar funcționează.

Dar eu nu mă refer la acest tip de stat pur și simplu. Ci la cel în care nu te gândești la absolut nimic. Dar la nimic, nimic. Doar stai.

Dacă o să încercați să faceți asta, o să vedeți că este îngrozitor de greu. Cum adică să stai fără să te gândeși la nimic?

Păi, la câte ai tu pe cap, câte probleme, la câte ai de făcut, în secunda doi în care te-ai oprit cu scopul să stai, doar să stai, îți vin în minte cam 766856 de chestiuni la care să te gândești.

Ei bine, dragilor, tocmai imposibilitatea în care vă dați seama că vă aflați, aceea de a nu putea sta pur și simplu să nu vă gândiți la nimic, vă arată că ceva nu e în regulă cu viața voastră.

Sau, mai bine zis, că sunteți cu motorul existențial atât de tare ambalat încât este doar o chestiune de ”când” nu de ”dacă” se va întâmpla ceva, se va rupe ceva, se va fisura ceva.

Nu îmi mai aduc aminte cine a zis asta (dacă voi știți, vă rog din suflet să îmi spuneți), dar mi se pare o vorbă foarte înțeleaptă: Life is what we pay attention to. Adică, lejer tradus în română, viața este formată din acele momente la care suntem atenți.

Ei bine, dacă, măcar din când în când, nu suntem atenți la noi, doar la noi, și dacă nu facem acest lucru tocmai oprindu-ne din teribila viteză cu care trăim și stând pur și simplu, care-i locul nostru în viața noastră? Și, ca întrebare-extensie, care-i viața noastră, de fapt?

S-ar putea ca acest act al statului pur și simplu să fie cea mai bună acțiune pe care o puteți face pentru voi. Și pentru cei din jurul vostru :)


Iată câteva din reacțiile pe care le-am primit de la cititorii newsletterului meu, care, cum ziceau, au văzut primii acest text și și-au adus contribuția la completarea lui (dacă vreți și voi să vă abonați, o puteți face aici):

Monica Stinghe: ”Și mai periculos decât acel stat degeaba este ocupaționalismul de care scrii, între care și FOMA, sau foamea neostoită de măciniș steril, aducător de nimic, mâncător de vreme și vremuri”.

Corneliu Balănean: ”Și eu am valorificat de cateva ori statul in scaun si privitul la firul ierbii ce incepe sa creasca”.

Petruța Crețu: ”Asta le tot spun și eu elevilor mei adulți de la engleză. Oprește-te din nebunie că uităm să trăim!”.

Cătălin Luncanu: ”Eu cred că nu mai avem tihnă. Mintea noastră a luat-o razna”.

Luiza Ștefan (despre cum era pe vremuri): ”Era permis statul la biserica si cam aia era singura contemplare permisa. Altfel, daca intrebam chestii legate de cine sunt si de ce am aparut pe lume mi se explica destul de critic ca astea nu-s ganduri de oameni seriosi. Oamenii seriosi fac treaba si daca fac treaba nu le zboara mintea la prostii”.

Călin Veghes mi-a atras atenția asupra acestui excelent articol cu titlul ”To control your life, control what you pay attention to”.

Radu Meiroșu mi-a atras atenția asupra a ceea ce spune fizicianul Carlo Rovelli în această carte: ”Nu ajungem nicăieri dacă nu „pierdem” timpul – iată un lucru pe care părinții adolescenților de azi îl ignoră adesea”.

Laura Gherghe (despre cum era pe vremuri: ”Era vremea de stat degeaba. Dacă mai iesi si altul ori trecea cineva pe drum, atunci schimbau statul degeaba cu statul de vorba sau statul pur si simplu alături de altcineva.Noi, în era asta digitală si in orasul asta zumzaitor nu mai știm să stăm…”.

4 comentarii la “Despre importanța statului degeaba, pur și simplu, în viața noastră

  1. Ioana Streza Reply

    Statul degeaba a devenit, paradoxal și un exercițiu de menținere a atenției și de creștere a productivității. De fiecare dată când ne plictisim, chiar și în timp ce lucrăm, simțim nevoia să-i dăm creierului satisfacția noutății de pe pagina de fb, a zapatului pe tv și asta ne scade treptat intervalul de timp în care suntem capabili să stăm concentrați. Că să avem mai mult timp liber, inclusiv pt. stat degeaba, trebuie să fim eficienți.
    Foarte fain articolul! Avem nevoie să ni se reamintească mai des utilitatea statului degeaba :)

    • Cristian China-Birta Reply

      Mulțumesc mult pentru confirmarea faptului că nu fac umbră degeaba internetului :))

  2. 5inco Reply

    Excelent articolul!!! Stiu cat de greu ii e autorului sa gaseasca un mod si un limbaj prin care sa ajunga si trairea si mesajul intr-o forma cat mai digerabila oricui. Si cat mai clara. Si a reusit.
    Incerc sa aduc si eu un aport dintr-o alta perspectiva.
    Si nu doar statul degeaba e important. Eu sunt curios si cati dintre cititori, isi mai rup oleaca de timp din viata sa reciteasca acest articol inca o data. Intr-un ritm mai lent, cu o atentie sporita.
    Pentru ca daca nu reusesti sa proiectezi cu mintea imaginea ceea ce citesti, e greu sa se intipareasca si sa se schimbe ceva in noi.
    La fel e si cu mediul inconjurator. Daca nu suntem atenti, parca nici nu il simtim. Il neglijam, uitam de el. Ca si cum nu ar exista. Unii chiar il distrug.. :( Si daca ajungi sa nu percepi nici macar mediul inconjurator care exista de mii de generatii si e perpetuu in schimbare, atunci practic, nici tu nu existi. Esti orb.
    Nu exista fericire, fara simtire.

    • Cristian China-Birta Reply

      Mulțam că ai înțeles ce am vrut să fac și nu – cum mi-au zis unii – maimuțăresc meditația. Sau ceva :))

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.