Despre hoție sau care-i faza cu românii, cărora li se pare simpatic furtișagul

În acest material despre hoție veți găsi de unde vine cuvântul ”hoț” (de unde nu vine, mai degrabă…), care este explicația psihologică a hoției (are mare legătură, cumva paradoxal, cu ideea de pierdere!), care sunt tipurile principale de furturi și alte lucruri care cred că o să vi se pară interesante. Lectură plăcută! Și, dacă v-a plăcut ce ați citit, dați mai departe să audă și alții :)

Nu o să vă vină să credeți de unde vine cuvântul hoț!

Știați că nu se cunoaște originea cuvântului ”hoț” din limba română? Ce ironie, nu-i așa? Sigur, sunt tot felul de teorii (le-am studiat în timpul documentării pentru acest material), dar nu m-a convins nici una. Și, oricum, nu există cercetători care să își asume o explicație și să spună ”aia e” și să lupte pentru impunerea ei. Cea mai simpatică variantă (dacă îmi dați voie să îi spun așa…) este cea a lui Hașdeu, care propunea varianta cu originea în cuvântul ”got”. Cumva, având în vedere ce spaime trăgeau românii din vechime la venirea goților, putem înțelege afectiv, dacă vreți, această variantă. Care, însă, din punct de vedere lingvistic, nu se probează.

Există și o variantă amuzantă. Ba nu, ironică, având în vedere multe din tarele pe care noi, ca români, le avem. Care variantă sugerează că ”hoț” vine de la ”hossu”, care în vechime însemna, nici mai mult nici mai puțin, ”paznic de hotar”. Cum s-a ajuns de la denumirea unei activități onorabile fix în partea aialaltă, doar istoria limbii române și urmările ei o pot spune. Dacă pornim de la premisa că aceasta a fost varianta etimologică a cuvântului, desigur.

Românii, hoția și simpăticoșenia

Încă un lucru interesat despre cuvântul ”hoț”. Care, în unele epoci și în unele zone, a fost suprapus cu… șmecheria, descurcăreala. Vă sună cunoscut? Este că și acum mai zicem, cu hlizeală și cu oareșce simpatic, cuiva care ne-a amuzat cu o chestie năstrușnică ”mare hoț mai ești”? Ceea ce, între noi fie vorba, nu prea ne face cinste ca popor. Adică să pui semnul de egalitate între hoție și șmecherie amuzantă… Bine, totul în glumă, desigur, căci ce popor există pe lumea asta care să faca mai tare mișto de el însuși decât poporul român?

O știți pe aia cu ”meseria se fură, nu se învață”. Well… Ce mai este de spus? Doar o mică (și degeaba…) analiză. Adică, din perspectiva deținătorului de meserie, a meșterului, se pare că el nu prea vrea să spună ucenicului prea multe despre ce știe, așa că ucenicul este obligat să învețe observând, analizând ce face meșterul. De ce i-am spus noi, românii, acestei activități ”furat”? Și de ce ni se pare, în general, că hoția nu este chiar cel mai rău păcat, ba chiar, pe alocuri, hoții ăștia sunt chiar niște simpatici, de le găsim circumstanțe atenuante?

Hoțiiii! Hoțiii!”, strigă galeriile la fotbal (și am văzut că au început și la alte sporturi) atunci când stimabililor ultrași nu le convine o decizie a arbitrului. Nu ”Greșeală!”. Nu ”Eroare!”. Nope. ”Hoțiii!” direct. Poate pentru că deja, după secole de coexistență, cum ar veni, românul pleaca oricând de la prezumția că în orice interacțiunea socială poți fi tras în piept, dacă se întâlnesc două persoane, darămite într-un meci de fotbal, unde, nu-i așa, există mereu CINEVA (aici ar merge o altă discuție despre românul conspirativ degeaba) care ar avea de câștigat din ceva învârteală de scor. Așadar, ”Hoțiiii!”.

Explicația psihologică a dorinței de a fura o să vă surprindă

Specialiștii spun că hoția are legătură foarte mare cu aversiunea de a pierde. Adică oamenii preferă să evite o pierdere decât să obțină un câștig (studiu de Daniel Kahneman și Amos Tversky, citat în foarte buna carte ”Hoțul interior” de Robert Tyminski). Altfel spus, mi-e mai ciudă când pierd 100 de lei decât mă bucur atunci când câștig 100 de lei. Ciudat, nu? O fi ciudat, dar așa spun studiile.

De ce este important să știm, măcar în mare această teorie? Pentru că psihologii spun că în spatele oricărui furt stă o încercare de evitare a conștientizării pierderii. Câteva exemple, pe scurt (împrumutate tot din cartea lui Tyminski).

Unii fură ca să compenseze, cumva, faptul că au fost, la rândul lor, furați (adică au pierdut ceva). Unii fură ca să se mențină în poziția (socială, de business, orice), tocmai ca să nu o piardă. Există oameni care fură mânați de credința că, pur și simplu, li se cuvine ceea ce fură (relația cu potențiala pierdere aici este mai ștearsă, dar există, desigur, dacă ne uităm la lucruri într-un fel de negativ fotografic). Și lista de tipuri de furturi e mai lungă, dar mă opresc aici, ați înțeles ideea.

Hoția prometeică (îndeobște aplicabilă și la noi)

Există și hoția prometeică (hai să îi zicem așa). Știți voi, Prometeu, cel care a furat (căci asta a făcut, desigur) focul de la zei și l-a dat oamenilor. Ei bine, cred că aceasta este cea mai perversă formă de a fura. Căci o faci întru binele celorlalți, nu al tău personal. Adică te sacrifici pentru alții. Furând. Perversitatea despre care vorbesc vine din faptul că, în fața legii sau a cutumei sau a moralei, furtul este furt. Punct. Indiferent dacă ai făcut-o cu un scop nobil sau nu. Pentru că faza asta cu scopul nobil depinde de ce parte a ”țevii” ești. În cazul lui Prometeu, zeii sigur nu au fost foarte încântați.

În spațiul nostru, cred că cei mai prometeici hoți au fost haiducii. Care – zice-se, dar istoria adevărată este mult mai dură cu ei, firește – furau de la bogați și dădeau la săraci. Well, din astfel de materiale se nasc legendele, pe care le învățăm în școală (de prisos să vă spun că lăudându-i pe haiduci în fața celor mici îi învățăm, indirect, că e ok să furi atâta vreme cât ai un scop nobil în cap), dar furtul rămâne furt, oricum o dai. Și oricâte balade s-ar scrie pe tema asta.

Hoția politicienilor, politica hoților

Din această perspectivă de hoție prometeică, nuanțată puțin, desigur, la noi, e clar: politicienii sunt hoți. Cum se sacrifică ei pe altarul nației, ca să ajută la propășirea scumpului popor. Aproape că te apucă mila de eforturile incomensurabile ale gentililor politicieni, care nu mai prididesc în a face cât de mult bine pot românilor. Niște hoți. Prometeici, desigur. Până la proba contrarie. Câd îi arestează, îi judecă, în condamnă și devin hoți total neprometeici. Adică doar hoți.

Cu toate acestea, ați observat că există foarte mulți români care – cum să o zic așa mai lejer… – sunt mari fani ai politicienilor și ai partidelor politice. Dar de ăia înverșunați, de ar muri cu tine de gât dacă zice ceva de ”șefu” sau de partidul său iubit.

Dacă aplicăm teoria cu frica de pierdere mai mare decât bucuria câștigului, s-ar putea să înțelegem că acestor oameni le este frică să nu piardă încrederea pe care au ivestit-o în politicieni și în partide, de unde înverșunarea cu care, practic, se conving singuri că au dreptate și că ceilalți n-au.

Apropo de asta, sunt sigur că și voi știți, fiecare, cazuri de oameni din categoria aceasta, înverșunați, duri, care luau totul personal, dar care, la un moment dat, s-au deșteptat. Și ați văzut la ei o rușine, o furie, o enervare, o decepție. Toate foarte mari. Și care au avut ca sursă tocmai conștientizarea faptului că au suferit o pierdere când și-au dat seama că politicianul mult iubit era o gaură găunoasă și că partidul mult stimat era un puroi virulent de nimic.

Toți furăm!

Dacă există cineva care să poată se se uite în ochii noștri și să spună ”eu nu am furat nimic, niciodată”, apoi mare lucru. Dar nu prea cred să existe așa ceva. Dintr-un motiv foarte simplu: psihologii spun că asemenea perfecțiune nu este umană. Luat invers: omul are în esența sa furtul. Bine, aici intră o paletă atât de largă încât am fi tentați să zicem, ca în copilărie, că unele nu se pun.

Spre exemplu, furt înseamnă și că i-ai luat carioca prietenei tale și nu i-ai spus (ai fost invidioasă pe ea, te-a enervat, etc.). Sau că ai luat trei mere din livada CAPului (cei mai în vârstă se recunosc clar în asta) pentru că îți era foame și pentru că, oricum, livada aia pe sistem comunist era a tuturor și a nimănui.

Mai recent, un gen de furt este când dai copy/paste din altă parte ca să poți obține beneficii. Și nu mă refer doar la celebrele deja lucrări de diplomă ministeriale, ci la ce face un candidat când își ”condimentează” CV-ul. La ce face un jurnalist când este în pană de inspirație. La ce face un moderator de emisiune la radio, căruia i s-au terminat glumele, așa că le fură de pe bloguri.

Acest gen de simpatice furtișaguri sunt, din punct de vedere al principiului, egale cu Caritasul sau cu schema Ponzi sau cu un jaf bancar. Tot furturi sunt. Teoretic vorbind, desigur. Căci, evident, în viața reală lucrurile sunt mult mai nuanțate. Tocmai de aceea legea trebuie să vină și să tragă acea linie necesară pentru funcționarea unei societăți, care să determine de la ce nivel încolo trebuie să fii pedepsit pentru furt. Mă rog, asta ar trebui să se întâmple la nivel teoretic. Iar discuția este luuuuungă.

Ce zice Biblia despre hoție

Cum competențele mele în această materie se apropie vertiginos de zero barat, am zis că cel mai bine este să dau cuvântul celor de la Cercetați scripturile, din ale căror rânduri pe acest subiect am selectat pentru voi după cum urmează. Cu mențiunea că eu nu îmi asum aceste puncte de vedere, dar am zis că merită puse aici ca să fie un material cuprinzător.

Biblia este cat se poate de categorica si clara in privinta furtului, lucru ce reiese din porunca a opta a Decalogului: Exodul 20, 15. Dumnezeu a poruncit: “Sa nu furi!”. Punct si fara comentarii! Pentru ca in porunca nu exista nicio explicatie, ea are o aplicabilitate maxima, acoperind intregul spectru al necinstei umane.

Biblia ne spune ca pe Pamant se fura inca din Eden. Creatorul le daduse primilor nostri parinti intregul Paradis. Adam si Eva nu duceau lipsa nici de hrana, nici de imbracaminte; ei nu sufereau de frig si nici de singuratate; si nu cunosteau nesiguranta vietii atat de comuna vietii noastre. Un singur lucru le era interzis de Dumnezeu: sa nu manance din pomul cunostintei binelui si raului: Geneza 2, 16-17. Din nefericire, primii nostri parinti au fost amagiti de “sarpele cel vechi”, diavolul si Satana (Apocalipsa 12, 9), luand ceea ce nu li se cuvenea: Geneza 3, 6. Ei au comis primul furt din istoria omenirii, cu consecinte pe care le traim cu totii: Psalmul 51, 5.

Care sunt cateva modalitati prin care un om poate calca porunca “Sa nu furi!”

1) Furtul prin amanare ( neachitarea la timp a datoriilor ): Psalmul 15, 4 up.
2) Deturnarea de fonduri. Cei care ofera ajutor cu o destinatie precisa si care afla ca ajutorul lor a fost deturnat intr-o alta directie se simt inselati si furati.
3) Furtul comercial. Comerciantii care profita de o situatie de criza, marind nejustificat preturile bunurilor de stricta necesitate, se fac vinovati de furt. Biblia condamna aceasta practica, numind-o “castig scos prin stoarcere”: Isaia 33, 15.
4) Valorificarea serviciilor sfinte. Biblia ne invata principiul: “Fara plata ati primit, fara plata sa dati”: Matei 10, 8 up.
5) Furtul prin complicitate: Proverbe 29, 24.
6) Evaziunea fiscala. Biblia ne invata sa fim corecti in plata taxelor si impozitelor: Luca 20, 25; Romani 13, 6-7.
7) Necredinciosia in plata zecimii si a darurilor: Maleahi 3, 8-10.
8) Exploatarea celor saraci: Iacov 5, 1-5.
Mai pot fi amintite: furtul de idei, de persoane, sau de identitate, spionajul, copiatul la examen, furtul prin deteriorarea obiectelor imprumutate, furtul de la societatile de asigurari prin declararea unor daune nerealiste, deterioarea proprietatii publice si a naturii, furtul prin simularea falimentului etc.

Ce spune Biblia despre soarta celor ce se fac vinovati de calcarea poruncii a opta? Hotii de orice fel se afla pe lista celor ce nu vor mosteni Imparatia lui Dumnezeu:1 Corinteni 6, 10. Un singur hot admis in cer ar strica atmosfera de armonie si incredere care exista acolo. Dumnezeu este sfant si doar oameni sfinti vor putea locui o vesnicie in prezenta Lui: Leviticul 11, 45; 1 Petru 1, 15.

Cuvânt final din partea autorului

Închei aceste material despre hoție cu o definiție personală a hoțului: cel care știe că 1. face un lucru rău 2. că ce fură nu este al lui 3. că e mai ușor să trăiești așa 4. repetă punctele 1-3.

Dacă e bine ce zic, dacă e rău, nu știu. Eu mi-am spus doar părerea. Ceea ce vă îndemn să faceți și voi, colea jos în comentarii :)

Dacă vreți să mai citiți articole din această serie, vă puteți abona (în căsuța din dreapta sus) să vă vină articolele direct pe mail.

Și, dacă v-a plăcut stradania mea în conturarea acestui material, puteți da mai departe articolul, ca să audă cât mai multă lume că v-a plăcut. Să fiți iubiți!

5 comentarii la “Despre hoție sau care-i faza cu românii, cărora li se pare simpatic furtișagul

  1. un trecator Răspunde

    Zenith Petrescu : Stii, au am intalnit putini politicieni si oameni de afacere romani de etnie romana. Majoritatea sunt cum le spui tu. Problema in Romania este ca etnia nu se dovedeste cu acte ci te crede pe cuvant si daca el spune ca e samoed atunci nu ai cum sa-l contrezi. Pentru ca nu are interes sa fie cokinkinez se declara de etnie romana (ca oricum nu mai verifica nimeni). La final hotii sunt romani si poporul, cei 90% etnici romani, platesc pentru ceilalti ca daca ii dovedesti hoti si vrei sa-I pedepsesti sare imediat Germania ca persecute minoritatile.

  2. Dorina Răspunde

    Sincer, nu m-as fi gandit ca se poate scrie un articol asa interesant pe tema asta :). Bravo!

  3. mircea olaru Răspunde

    o forma de hotie este plagiatul, adica furi ideile altuia si ti le atribui tie …, DAR eu as accepta plagiatul cu conditia ca ideia, textul furat sa fie insotit de mentionarea sursei + eventuale multumiri….; este util un asemenea specimen de plagiat ? Este ! Pornind de la butada ‘cartile se scriu din carti’, din aproape in aproape, ajunge la cele sfinte iar daca scrii ds. ele trebuie sa ceri voie (birocratic) la autor (care este tare Sus) sau la editura (ds. care nu i se mai stie numele)…. ori asa ceva impiedica manifestarea unui spirit ingradit de rusinea plagiatului iar noi, adica oamenii care se vor civilizati… avem mult de pierdut. Final: sunt de acord sa ‘fur’ ideia altuia, dar cu conditia ai pomeni numele, etc., daca ‘el’ se opune… inseamna ca este vb. de orgoliu si pana la urma si asta este o forma de hotie…

    • Cristian China-Birta Răspunde

      Așa, ca formă de ”civilie”, e ok explicația. Dar să știi că plagiatul are și o formă legală, dacă vrei. Eu mai degrabă m-aș raporta la asta, ca benchmark. Sigur, în viața reală, lucruril stau mai nuanțat. Dar e bine să avem o bază la care să ne raportăm :)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Sau comentează direct cu contul tău de Facebook: