Te-ai duce să trăiești în singurătate într-un vârf de munte? În izolare totală, la asta mă refer. Fără internet, fără televiziune, fără radio și, cel mai important, fără oameni. Doar tu cu tine. 

Ehe, știu că perspectiva asta pare minunată așa pe loc. La câte ai pe cap acuma, este de înțeles. La cât stres este în viața ta, la cât zgomot (de orice natură, inclusiv psihică), la câtă devălmășeală de trăiri, te atrage în draci faza cu sihăstria pe munte.

Dar vin și te întreb? Cam cât te-ar ține? Cât ar dura până să simți nevoia să revii la viața ta de dinainte? Zile? Săptămâni? Luni? Nu zic ani. Pentru că nu cred că te-ai arunca la așa ceva :)

A reveni la viața anterioară înseamnă pentru mine nu să revii la internet. Nici la televiziune. Nici la orice altă formă de tehnologie folosești (ca să nu spun că ești pă dependanță!). Ci mă refer la ceea ce ne-ar lovi cel mai mult în potențiala noastră sihăstrie: nevoia de oameni. 

Ceea ce ne duce la următoarea întrebare? Dar de ce avem nevoie de oameni în viața noastră? Răspunsul este unul pe cât de simplu, pe atât de complicat: pentru că avem nevoie să aparținem de cineva. De un ceva din care oamenii fac o importantă parte. 

Avem nevoie de oameni pentru că, într-un soi de reciprocitate existențială, simțim că și ei au nevoie de noi. Iar gândul că cineva are nevoie de tine, oricât de puțin și pentru oricât de mică parte din viața sa, este dătător de speranță. Iar speranța este de cele mai multe ori energie vitală. Mai ales în vremurile astea pârdalnice.

Noi murim cu adevărat atunci când nimeni nu mai are nevoie de noi. Aceasta este singurătatea deplină. Un soi de moarte înaintea morții finale. 

Cumva, cum era în extraordinarul film animat ”Coco”. Când cei ajunși în rai dispăreau și de acolo abia când pe pământ, în viața reală, nu mai exista nimeni care să își aducă aminte de ei. 

Noi trăim cu adevărat atunci când cineva are nevoie de noi ca un soi de reamintire permanentă a faptului că la un moment dat nimeni nu își va aduce aminte de noi, 

Cumva, cum era în extraordinarul fapt care este viața. Este extraordinar că trăiești. Că din cei peste 200 de milioane de spermatozoizi, tu ai fost câștigătorul. O întâmplare. Dar una fericită. Sau pe care tu poți să o transformi în una fericită. Doar că nu o poți face în singurătate. 

Aia zic :)