Citește acest decalog al campaniilor cu bloggeri. O resursă de aur despre influencer marketing!

În căutarea dialogului social pierdut

Știți sentimentul ăla când vă enervați și când nu mai puteți ieși din starea aia decât după un anumit interval de timp? Și că, atunci când, totuși, ați ieșit din acea stare, vedeți că ați făcut, ați zis, ați transmis niște mesaje cu un efect de multe ori teribil asupra celor din jur? Și că, nu-i așa, v-ați simțit cam nașpa după aia?

Dacă vreți să aflați, pe scurt, ce se întâmplă atunci în feng shuiul vostru propriu, interior și personal, #iată.

Există 7 emoții de bază: mânia, frica, bucuria, uimirea, dezgustul, disprețul și tristețea. Paul Ekman o zice, nu io. Apropo, excelentă cartea lui ”Emoții date pe față”, excelentă! Aceste emoții există deja în ”softul” nostru de animale. Superioare, desigur, dar tot animale suntem, oricum o dai.

Ba unii, precum Harari (dacă nu ați citit încă ”Sapiens”, n-ar fi rău deloc să o puneți pe lista de lectură obligatorie), spun că suntem niște animale superbe, cele mai frumoase (în sensul de evoluate) ființe de pe planetă, dar că suntem cea mai distrugătoare specie din istoria planetei și că nu prea dăm semne că vrem să ne oprim din acest avânt tembel să ne distrugem propriul ecosistem în goana să ne simțim cât mai bine, ceva frumos, cât de cât.

Fiecare din cele 7 emoții se declanșează automat. Nu avem ce să facem, nu avem cum să oprim declanșarea lor, este în ADNul nostru să reacționăm așa la anumiți stimuli. Doar că, vedeți voi, o emoție durează de la câteva fracțiuni de secundă la câteva secunde. Atât. După care intri într-o stare pe care specialiștii o numesc dispoziție.

Emoția este ca pornirea motorului la mașină, când învârți cheia în contact, iar dispoziția este motorul care te duce într-un loc în altul sau care, după caz, merge în gol, degeaba.

Diferența dintre emoție și dispoziție este una fundamentală pentru ceea ce suntem noi ca ființe sociale: emoția nu poate fi controlată, dispoziția da. Cu greu, cu multă muncă, dar poate fi controloată.

Altfel spus, mânia ca emoție nu putem să o controlăm, adică ea se declanșează oricum, nu avem noi ce să îi facem, este un proces automat. Dar modul în care gestionăm ce urmează după declanșarea emoției (remember, emoția durează de la câteva fracțiuni de secundă la câteva secunde, atât!) este crucial. Adică modul în care reușim să gestionăm dispoziția în care intrăm după declanșarea emoției.

Mai direct: ne mâniem groaznic pe șoferul care ne-a tăiat calea (=declanșarea emoției), dar de noi depinde (după muuuuultă, muuuuultă muncă, în funcție de firea noastră) dacă 1. dăm din umeri și ne continuăm drumul, 2. îl înjurăm ca la un concurs internațional de cocalarism viteză sau 3. ne dăm jos din mașină cu gândul să îi îndreptăm premolarul (=gestionarea dispoziției).

Una din caracteristicile păcătoase ale dispoziției este că, din fracțiunea de secundă în care intrăm în respectiva dispoziție, debutează perioada refractară. Fiți atenți la acest concept pentru că este foarte important.

Psihologii numesc perioada refractară acel interval de timp care începe de la terminarea emoției și intrarea în dispoziție până la sfârșitul dispoziției.

Este o perioadă în care, pe românește, nu acceptăm decât informațiile care să ne alimenteze, care să ne justifice respectiva dispoziție, nimic altceva. Este acea perioadă în care, tradus în termeni de social media, vrem doar Likes și pe părerologii din bula noastră, aia care să ne confirme ”da, boss, ai dreptate, era să ai o scamă!”.

Cât timp suntem în perioada refractară nu acceptăm nici măcar ideea conceptuală de a lăsa pe cineva despre care știm că e de părere adversă să deschidă gura. Nu există pentru noi nici măcar teoretic noțiunea de ”s-ar putea să greșesc”. Practic, nu vrem să ne expunem la absolut nimic care să ne ajute să ieșim din această păcătoasă perioadă refractară.

Tot ce lăsăm să pătrundă în bula noastră sunt acei stimuli, acele informații, acele păreri care ne alimentează și ne re-re-realimentează dispoziția în care suntem.

Edwuard O. Wilson zice într-o foarte bună carte ”Cucerirea socială a pământului” (dintr-o persectivă antropologico-evoluționistă pe care ar fi bine să o cunoașteți), apropo de ceea ce numim mai nou ”bule” că suntem programați din ADN să ținem cu ai noștri, pe românește (el numește asta evoluție grupală, de la grup).

Chiar dacă ai noștri sunt de circumstanță. Chiar dacă ai noștri, așa cum au dovedit-o nenumărate studii, nu au nici o legătură adevărată cu valorile noastre, cu scopurile noastre, cu obiectivele noastre (studiu: când li s-a spus unor total necunoscuți între ei că fac parte dintr-o anumită echipă, organizată totalmente aritrar, în secunda următoare membrii acelei echipe i-au perceput pe toți ”ceilalți” ca fiind nașpa!).

Această nevoie grupală de ”ai noștri” înseamnă nevoia de a fi parte din ceva, dintr-o structură socială, dintr-un grup, dintr-un ”trib”. Nu neapărat pentru că ei împărtășesc același valori (deși, de regulă, cam așa se întâmplă, desigur, că doar de aia vrei să faci parte din acel trib), ci mai ales pentru că ai tu nevoie să te minți singur că valorile tale sunt în siguranță în acel grup.

Este fabuloasă această întortochiere psihologică, dacă stați un pic să vă gândiți!

Ei bine, cu aceste concepte în minte, să ne gândim un pic la ce se întâmplă zilele astea în societatea românească. Uitați-vă un pic la (non)discuțiile pe tema referendumului. Și veți vedea că imensa majoritate din cei care (non)discută sunt în ceea ce am putea numi perioada refractară civică.

Acceptăm noi părerile opuse ale celorlați? Nu. Sau, mă rog, doar ca să le transformăm în muniție pe principiul ”băi, ce prost ești, stai să îți spun eu ADEVĂRUL”, ca într-un joc de ping-pong absurd cu propria reflexie din oglindă.

Acceptăm noi invitația la dialog, oricât de teoretică ar fi ea? Nu. Sau, mă rog, ne declarăm în principiu de acord cu ideea, dar în practică nu se întâmplă absolut nimic din ce am promis ”în principiu”.

Acceptăm noi conceptul că, totuși, există o milimetrică șansă că am putea greși? Nu. Sau, mă rog, în nici un caz nu putem noi greși mai mult decât greșesc ceilalți, căci ADEVĂRUL nostru este unul irefutabil.

Ziceam în urmă cu ceva vreme că a fi român fără a fi cetățean este ca dușul îmbrăcat: te uzi, dar nu prea te speli. Fac referire la acel articol pentru că se leagă de ce zic astăzi. Pentru că ambele fac parte din ceea ce am putea numi, de-a dreptul proustian, în căutarea dialogului social pierdut

Cred că am ajuns în momentul în care ar trebui măcar să ne gândim că ar fi bine să facem primul pas pe această cale. Șovăitor, cu dubii, cu rețineri, dar să îl facem. Pentru că doar ceea ce numim îndeobște dialog social nu este doar un concept teoretic, de manual, cu care îi enervează profesorii pe studenți.

Dialogul social este, dacă îmi permiteți, sistemul capilar dintr-un organism social. Știți ce se întâmplă când acest sistem nu mai funcționează? Dați un google. O să vă speriați. Sper.

PS Dragi specialiști în psihologie, îmi cer scuze că am trecut cu o lejeritate care vă poate părea superficială prin niște noțiuni de bază ale meseriei (sau ale pasiunii, după caz) voastre. Dar, vedeți voi, rolul meu în această lume este să îi fac pe alții mai puțin familiarizați cu astfel de chestiuni să stea măcar un pic pe gânduri. De aceea, aveți vă rog îngăduință și dați acea prezumție de nevinovăție auctorială :)

Un comentariu la “În căutarea dialogului social pierdut

  1. Ioan Dragomir Răspunde

    Da,recunosc, n-am perceput real existenta acelor 7 sentimente de baza,,desi le simt zilnic, in ordine aleatorie, care ,de obicei, nu prea depinde direct de mine..(Musai sa ma reapuc de lectura !)Si, culmea ,toate duc la o anume dispozitie, pe care nu pot decide cum s-o schimb, sau cand…Ei bine, in ultimii ani observ o incrancenare in prelungirea dispozitiei proaste, prieteni sau rude nu-si mai vorbesc, se evita cu greutate,sunt prea multe ocaziile de face-to-face (nunti, inmormantari, zile onomastice..) unde , ar fi putut incepe acel dialog, sincer, care sa lamureasca simplu, starea de fapt si cauzele reale ale conflictului..Spre uimirea mea, inca nu sunt in conflict sau nevorbire cu nimeni, dar…si la mijloc e greu, trebuie sa mentii relatiile cu ambele ,,tabere,, sa fii foarte atent la fiecare pas,n-ai vrea sa-i pierzi pe niciunul..Esti mediator fara voie,necalificat si incerci sa mentii obiectivitatea in relatii, insa doar dialogul lor direct ar putea gasi o solutie…Tema referendumului, nu face exceptie ,suntem bombardati zilnic din ambele parti,pro sau contra, se schimba starile de la o informatie la alta, se duce o lupta interioara, in surdina, in constiinte si suflete…Dar, lipseste dialogul real, te simti din ce in ce mai manipulat, inutil si nesemnificativ ca individ,ca si cand nu contezi, decizia este deja luata..Paguboasa starea asta,s-a vazut efectul destul de recent, la oarece alegeri…In cazul meu, adevarul se schimba permanent,starea la fel…Si sunt si implicat real si direct ,credincios ortodox prin nastere,botez, traditii , dar si tolerant ,apreciez valorile umane indiferent de culoare,rasa, sex, orientare sexuala,nu cred ca avem noi dreptul de a judeca pe nimeni,nici sa impunem prin lege vointa unei majoritati ,relative sau nu , excluzand totodata pe ceilalti, care nu fac parte din grupul nostru..E o dezbinare latenta si parsiva, care nu foloseste nimanui, decat ,eventual celor care vor sa ne saboteze..In cateva zile ne vom lumina, sper sa reinceapa acel dialog social, spre binele tuturor !

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.