Era toamna lui 1993. Venisem la București din Baia Mare. La facultate. Cu gândul că, după ce mă văd cu diploma în buzunar, mă întorc acasă. Dă-i pace… Tot aici sunt.

Ei bine, la primul chef mai ca lumea cu colegii, am început să ne cunoaștem. Că ce muzică îți place, că ce cărți citești, de astea. Și, firește, că de unde ești.

Auzind că-s din Baia Mare, nu mică mi-a fost uluiala să aud că majoritatea dintre colegii de la chef care erau bucureșteni get beget îmi ziceau așa:

Aaaaa, ești din Ardeal, acolo noi, românii, avem mari probleme cu ungurii…

Și unii mai înălțau falnic fruntea, își montau o față de aia de Decebal featuring Cloșca (fără puii de aur) și o băgau pe aia ”să meargă la ei în Ungaria, de ce stau în țara noastră!?”. Sau ceva.

Io eram perplex. Pentru că venisem, la 18 ani împliniți, dintr-un oraș, Baia Mare, care avea atunci cam 30% populație maghiară. Adică trăisem cu ungurii toată viața mea. Mă jucasem cu copii unguri. Avusesem gagici unguroaice. Mâncasem în familii de unguri. Mi-am luat și niște palme de la niște unguri (că pe atunci niște pălmuțe după ceafă erau pe sistemul ”unde dai, crește”).

Așa că mă uitam la colegii mei mai verzi întru românitate cu gura căscată. Și nu înțelegeam de unde până unde, noi, românii, avem mari probleme cu ungurii.

Pentru că eu, românul Cristian China (că așa mă chema până m-am ”măritat”), n-am avut în viața mea probleme cu ungurii. Am avut cu proștii. Cu tâmpiții. Cu nesimțiții. Cu tupeiștii. Cu ghiolbanii și cu cocliții. Care erau de toate etniile, naționalitățile și neamurile. Dar nu am avut nicio problemă cu ungurii.

Așa că la un moment dat, ajutat și de pălinca de Maramureș pe care am adus-o la acel chef, am început să mă enervez. Și, tot pe stil moroșenesc, am început să îi iau la 11 metri.

Măh, le ziceam, tu ai văzut vreoadată un ungur în viața ta? Ai vorbit cu el?

Răspunsurile lor mi-au dat daună totală. Căci, invariabil, răspunsul fiecăruia era ”nu, nu am văzut, dar știm că noi, românii, avem mari probleme cu ei!”.

Atunci m-am lecuit, definitiv și irefutabil, de orice posibilă deschidere, ca să îi zic așa, înspre discriminarea de orice gen. Pentru că de fiecare dată când diavolul ”ăla nu e ca tine, deci e de rahat” îmi dădea târcoale, îmi aduceam aminte de colegii mei și de ”noi, românii”. Și mă scuturam. Și mă lepădam de această Satana.

Pentru că, moroșan mândru fiind (și încă sunt, că sângele bere nu se face), nu m-aș fi putut accepta io în viața mea să fiu atât de tolomac în gândire precum au fost colegii mei.

Ah, să nu înțelegi cumva că erau niște mocofani așa de felul lor. De colegii mei zic. Nici gând. Unii erau foarte deștepți. Alții mai puțin deștepți, dar simpatici. Iar alții erau mai tăntălăi, e drept. Adică tipurile pe care le găsim în orice adunătură, ca să îi zic așa.

Ce îi făcea pe ei să simtă așa față de ungurii pe care nici măcar nu îi întâlniseră vreodată era un complex de factori. Despre care s-au scris cărți. Așa că nu o să insist io acum.

Dar zic așa în treacăt:

Suma dintre a-ți inventa un dușman imaginar pentru că altfel nu te simți tu viteaz și a refuza constant orice informație care să îți pună în pericol vitejia astfel obținută este catastrofală pentru ceea ce îndeobște se numește dialog social.

Asta apropo de vremurile pe care le trăim acum.

Aia zic.