Cum m-am lecuit eu pentru totdeauna de discriminare

Era toamna lui 1993. Venisem la București din Baia Mare. La facultate. Cu gândul că, după ce mă văd cu diploma în buzunar, mă întorc acasă. Dă-i pace… Tot aici sunt.

Ei bine, la primul chef mai ca lumea cu colegii, am început să ne cunoaștem. Că ce muzică îți place, că ce cărți citești, de astea. Și, firește, că de unde ești.

Auzind că-s din Baia Mare, nu mică mi-a fost uluiala să aud că majoritatea dintre colegii de la chef care erau bucureșteni get beget îmi ziceau așa:

Aaaaa, ești din Ardeal, acolo noi, românii, avem mari probleme cu ungurii…

Și unii mai înălțau falnic fruntea, își montau o față de aia de Decebal featuring Cloșca (fără puii de aur) și o băgau pe aia ”să meargă la ei în Ungaria, de ce stau în țara noastră!?”. Sau ceva.

Io eram perplex. Pentru că venisem, la 18 ani împliniți, dintr-un oraș, Baia Mare, care avea atunci cam 30% populație maghiară. Adică trăisem cu ungurii toată viața mea. Mă jucasem cu copii unguri. Avusesem gagici unguroaice. Mâncasem în familii de unguri. Mi-am luat și niște palme de la niște unguri (că pe atunci niște pălmuțe după ceafă erau pe sistemul ”unde dai, crește”).

Așa că mă uitam la colegii mei mai verzi întru românitate cu gura căscată. Și nu înțelegeam de unde până unde, noi, românii, avem mari probleme cu ungurii.

Pentru că eu, românul Cristian China (că așa mă chema până m-am ”măritat”), n-am avut în viața mea probleme cu ungurii. Am avut cu proștii. Cu tâmpiții. Cu nesimțiții. Cu tupeiștii. Cu ghiolbanii și cu cocliții. Care erau de toate etniile, naționalitățile și neamurile. Dar nu am avut nicio problemă cu ungurii.

Așa că la un moment dat, ajutat și de pălinca de Maramureș pe care am adus-o la acel chef, am început să mă enervez. Și, tot pe stil moroșenesc, am început să îi iau la 11 metri.

Măh, le ziceam, tu ai văzut vreoadată un ungur în viața ta? Ai vorbit cu el?

Răspunsurile lor mi-au dat daună totală. Căci, invariabil, răspunsul fiecăruia era ”nu, nu am văzut, dar știm că noi, românii, avem mari probleme cu ei!”.

Atunci m-am lecuit, definitiv și irefutabil, de orice posibilă deschidere, ca să îi zic așa, înspre discriminarea de orice gen. Pentru că de fiecare dată când diavolul ”ăla nu e ca tine, deci e de rahat” îmi dădea târcoale, îmi aduceam aminte de colegii mei și de ”noi, românii”. Și mă scuturam. Și mă lepădam de această Satana.

Pentru că, moroșan mândru fiind (și încă sunt, că sângele bere nu se face), nu m-aș fi putut accepta io în viața mea să fiu atât de tolomac în gândire precum au fost colegii mei.

Ah, să nu înțelegi cumva că erau niște mocofani așa de felul lor. De colegii mei zic. Nici gând. Unii erau foarte deștepți. Alții mai puțin deștepți, dar simpatici. Iar alții erau mai tăntălăi, e drept. Adică tipurile pe care le găsim în orice adunătură, ca să îi zic așa.

Ce îi făcea pe ei să simtă așa față de ungurii pe care nici măcar nu îi întâlniseră vreodată era un complex de factori. Despre care s-au scris cărți. Așa că nu o să insist io acum.

Dar zic așa în treacăt:

Suma dintre a-ți inventa un dușman imaginar pentru că altfel nu te simți tu viteaz și a refuza constant orice informație care să îți pună în pericol vitejia astfel obținută este catastrofală pentru ceea ce îndeobște se numește dialog social.

Asta apropo de vremurile pe care le trăim acum.

Aia zic.

NOU: Îți recomand masterclassul meu de digital marketing în 22 lecții video.

Citește cartea mea ”Ce ne facem, domle, cu influencerii ăștia?” și, dacă nu îți place, îți dau o bere :D

Abonează-te la newsletterul trimis de maximum două ori pe săptămână celor peste 5.300 de abonați.

Despre autor: Fondator și asociat al agenției de comunicare integrată Kooperativa 2.0. Trainer cu peste 300 de workshopuri pe teme de marketing digital susținute. Speaker și moderator la peste 300 de evenimente de business. Blogger din 2007, cu peste 13.000 de articole scrise.

Contact: cristi@kooperativa.ro

Share on facebook
Distribuie pe Facebook
Share on linkedin
Distribuie pe LinkedIn
Share on whatsapp
Distribuie pe Whatsapp

8 thoughts on “Cum m-am lecuit eu pentru totdeauna de discriminare”

  1. Asta e pe principiul că urâțenia o mai ascunzi cu sulimanuri, prostia nu prea ai cu ce.
    Singura dilema: pe Valea Izei se supara daca zici „palinca”, musai sa fie „horinca”, altfel nu primesti.

  2. Moldovean fiind, asta cu ungurii era și încă este paradigma dușmanului absolut pe la noi. Fata de bucureșteni, noi avem motiv clar: vor sa ne ia Ardealul. :)

    Am cunoscut în străinătate un bucovinean neaoș, creștin ortodox fervent. Fiica-sa s-a măritat cu un arab musulman mulatru, nepoții lui au culoarea tatălui.
    A trecut omul cu stoicism peste toate barierele astea culturale. Dar sa te ferească Dumnezeu să-i spui ceva de unguri…

  3. Boss, e o chestie cu „miticii” – nediscriminatoriu bien sur.

    Eram in Franta prin 2003-2004, si vine un baiates la noi (o gasca de 5 ardeleni, toti studenti acolo. Si el student acolo). Si la fel, ne explica el cu „bozgorii”, cu alea, ca el e dintr-o veche familie nobila din Bucuresti, liberali din mosi stramosi de pe la Burebista. Am incercat noi cu abordarea „cati unguri ai vazut?” da’ el batman batman.
    Ca el isi iubeste tara si ca nu suporta sa auda romani vorbind ungureste. (Se mai scapa din cand in cand un clujean „servus toc”, e drept).

    Dupa vreo doi ani, il vedem pe Mihai Viteazul de Bucuresti. Ce mai zicea Mihaita? Ca el renunta la cetatenia romana sa si-o ia pe aia franceza, ca se caca pe ea tara, ca e de cacat. Dar se caca si pe Franta, ca el isi ia cetatenia franceza doar sa poata emigra in Canada…. „Pai si cu ungurii ce facem, tati?” „Da-i in plm si p’aia”…
    Iti dai seama ca ne-am spart de ras :D

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

5300 de abonați la newsletterul meu n-au cum să greșească :)