Așa zic specialiștii. Mă rog, unii. Că știi cum e cu specialiștii ăștia. Unii sunt steliști, alții sunt dinamoviști. Și se tot contrează cu tot felul de studii și contra-studii.
Eu, care-s stelist, îi cred pe cei care zic asta. Despre plimbare. Căci sunt mare fan de mers pe jos (da, știu, nu mai țipa așa, încă nu m-am apucat să dau cep paginii Mergipejos, dar urmează!).
Par egzamplă, în ultimele trei zile am bobinat pe jos vreo 17 km. Nu că m-a obligat cineva. Ci pentru că pur și simplu îmi place foarte tare.
Mă relaxează foarte tare mersul pe jos. Mă duc din punctul A în punctul B pe trasee diferite. Și, de cele mai multe ori, aleg să trec prin cât mai multe locuri cu verdeață. Parcuri, străzi cu mulți copaci, de astea. Căci mi se pare că toată verzeala aia îmi mai toarnă niște guri în halba simțirii de bine.
Când am văzut concluzia studiului, am dat din cap, ca un goriloi care s-a prins cum se decojește banana cu o singură mână, și am zis ”yeap, așa este”. Că io chiar așa simțeam. Și simt. De aia merg la greu pe jos.
Carevasăzică, mersul pe jos ne ajută să ne extindem spațiul psihic. ”Adică, cum?”, ai putea foarte lesnicios să întrebi. Și io, la fel ca tine, mi-am pus cuvenita întrebare: ce e ăla spațiu psihic? Așa că am cercetat nițel chestiunea în cauză.
Nu e rocket science. Mă rog, nu e la prima vedere. Pe principiul un samurai fără sabie e ca un samurai cu sabie doar că fără, așa și în cazul nostru. Spațiul nostru psihic este cum e spațiul nostru fizic, numai că psihic.
Analogia asta funcționează cel mai bine. Căci așa cum avem nevoie de cât mai mult spațiu fizic să ne simțim cât mai bine*, așa avem nevoie de un spațiu psihic mai lărguț.
Un astfel de spațiu psihic lărgit ne-ar aduce, zic specialiștii, nu doar confortul că nu ne mai dăm cu capul și cu cotul de toate cele aglomerate în capul nostru (și loviturile astea dor rău…). Ci ne mai aduce și abaterea atenției de la gândurile pârdalnice pe care le ruminăm și le tot rumegăm până facem ulcer la suflet, pardon my French.
Ca să fie mai clar ce vreau să zic, îți zic cum fac io în plimbările mele. Mă uit cu atenție în jur. La o clădire veche. Să îi văd stilul de construcție. Poate că are o grădină mică. Mă uit să văd dacă are trandafiri acolo. Sau mă uit la o mașină bengoasă care trece pe lângă mine. Sau la cum se intersectează niște străzi. La tot ce-i în jurul meu mă uit.
Mă uit. Sunt atent. Dar nu judec. Doar constat. Și asta mă relaxează teribil. După o plimbare de nicio oră pe sistemul ăsta, mi-am dat un minunat restart. Sau cum să îi zic.
Bine, alți specialiști (poate rapidiști) spun că nu e bine ce fac. Pentru că eu ascult audiobooks când fac asta. Ceea ce înseamnă multitasking. Adică să și ascult și să și fiu atent la ce se întâmplă în jur.
Poate că greșesc. Nu știu. Pentru mine este o variantă foarte bună de relaxare. Să mă plimb, să fiu atent în jur și să ascult audiobooks.
Dar vin și te întreb, dragă cetitorule, care ai rezistat până în acel moment al scriituri mele: oare tu ești chiar perfect să mă judeci așa? Sau oare ai vrea matale să ne spui și noi cam cum faci tu de te relaxezi?
Aia zic.
*Dacă ai chef și vreme să citești articolașul pe care l-am scris despre de ce ne plac nouă parcurile.
PS Uite ce fac niște cărți din mine… Pe măsură ce le citesc, îmi vin idei de astea. Și mă apuc de turuit pe interneți. Pentru ce vezi mai sus cartea vinovată se intitulează ”În grădina minții” de Sue Stuart-Smith. E despre terapie horticolă. Sau ceva.