Am pus tare mult suflet în relațiile cu ceilalți în decursul vieții mele. Până am realizat că balanța se înclină masiv în defavoarea mea. Și am luat o decizie: să echilibrez balanța asta pârdalnică.

Și am mers pe două direcții:

1. Să dau din umeri din ce în ce mai des la ce (îmi) fac alții.

Stoicismul pe care îl practic de ani de zile m-a ajutat imens pe linia asta. Mai ales principiul de bază: să te preocupe doar ce poți controla. Iar ce (îți) fac oamenii nu poți controla. N-ai cum. Tot ce poți controla este reacția ta la ce (îți) fac oamenii. Iar datul din umeri este ceva ce categoric poți controla.

2. Am redus drastic emoționalul în relația cu ceilalți

Am căutat multă vreme cum să fac asta. Până când mi-a picat fisa: să renunța la așteptări. Asta era! Așteptările în raport cu ceilalți vin la pachet cu niște încărcături mari emoționale. Care ”pușcă” imediat ce așteptările nu ni se împlinesc. Așa că e mai bine să nu avem așteptări. Bine, bine, dar cu ce le înlocuim? Că doar trebe să avem oameni în viața noastră și să relaționăm cu ei? În timp mi-am răspuns singur: cu estimări. De ce? Pentru că estimările fac apel la rațional, nu la emoțional. Iar raționalul este mai ușor de gestionat decât emoționalul.

Concret, ce înseamnă asta? Înseamnă că atunci când intru într-o relație — fie ea de prietenie, profesională sau de orice alt tip — nu mai plec de la premisa că celălalt va face X sau Y. Plec de la o estimare bazată pe ce știu despre acel om. Dacă estimarea se confirmă, bine. Dacă nu, recalibrez. Fără dramatism, fără suferință inutilă. Exact cum ai face cu orice altă prognoză în viață: o ajustezi pe baza noilor date, nu te prăbușești din cauza ei.

Nu e o abordare rece sau cinică. E, de fapt, cel mai onest mod în care poți relaționa cu oamenii — văzându-i așa cum sunt, nu așa cum îți dorești tu să fie. Ceea ce îți doresc și dumitale, dragă cetitorule…

Aia zic.