Ironic sau nu, în timp ce mă gândeam cum să abordez un articol despre bulele digitale, am dat peste conceptul de Bule din Grecia antică (sunt acum în plin proces de punere la punct, ca să îi zic așa, cu această fabuloasă istorie).

Bule era în antichitatea grecească un consiliu, care cam decidea tot ce ține de conducerea cetății. Pe scurt spus.

Cam cum se întâmplă și cu bula noastră digitală din zilele noastre, când ea, bula, decide de multe ori (în unele cazuri, triste, întotdeauna…) ce se întâmplă cu viața noastră virtuală. De unde și ironia despre care ziceam. Una de pură asemănare semnatică, desigur. Dar tot ironie este.

Și, ca ironia să fie și mai mare raportat la ce zic mai jos despre bula digitală, în unele scrieri grecești cuvântul Bule este scris ca… Boule. Eh, cum ziceam, ironia are modul ei de a-și arăta colții în viață…

Mai zic doar atât, apropo de ironii semantice: în Imperiul Roman și mai încolo un pic în Evul Mediu, bula însemna un fel de pecete, care autentifica un act. Revenind la bula noastră digitală, îți sună cunoscut faptul că avem nevoie de bula ca o pecete care să ne autentifice actul ființării noastre virtuale?

Dar bula papală îți spune ceva? Acel act emis de suvernarul pontif care, în decursul istoriei, a schimbat enorm de mult soarta unor populații întregi? Revenind la bula noastră digitală, îți sună cunoscut faptul că există oameni pe care îi știi și tu pentru care bula digitală în care au ales să trăiască funcționează ca un sfânt ordin al executării necredincioșilor 2.0 care au păreri contrare?

Bun, aceste forțări istorico-lingvistice pe care le-am comis mai sus fiind executate, să revenim în realitatea acută și să discutăm despre chestiunea în cauză.

Ce este bula digitală

De regulă, când mă apuc să scriu despre niște concepte, mă duc la DEX. Doar că în cazul de față mă cam duc degeaba. Mai ales după ce am comis forțările istorico-semnatice de mai sus, o să zici că deja prea mă întind.

Dar o zic, totuși: bula este o bășică. Așa zice DEX. Și, dacă stăm un pic și cugetăm, chiar așa este. Dincolo de ”bășica” ce ne ofensează simțul estetic și, pe alocuri, ontologic.

Îți propun să nu căutăm definiții deștepte ale bulei digitale. Pentru că încă nu există. Sau, mă rog, nu există una unanim acceptată de specialiști. Care specialiști, mă rog, sunt specialiști în ce? Căci nu există o disciplină numită digital care să aibă niște ani buni de predare în universități. Așa că mergem mai pe burtă, așa. Adică mai aplicat. Mai în realitate.

Și zic

Bula este un mecanism psihologic de auto-apărare pe care ni-l construim singuri în mediul digital.

Sau bulele, după caz. Bula înseamnă că alegem să fim conectați doar cu oameni care ne împărtășesc opiniile și care, astfel, de întăresc anumite credințe. Și îi respingem pe cei care sunt contrari opiniilor noastre și, desigur, credințelor.

Bulele pot fi conturile noastre din social media. Pe Facebook, spre exemplu, dăm unfriend sau block celor care nu corespund criteriilor bulei noastre. Pe Instagram alegem să îi urmărim pe cei care corespund criteriilor noastre estetice (tot un fel de bulă psihologică, la urma urmei, dar cu niște hotare mai nestatornice…).

Un tip de bulă poate fi opțiunea noastră de a ne abona la un newsletter. De cele mai multe ori din nevoia de a primi de la emitent ceea ce eu numesc muniție informațională, atât de necesară în lupta cu necredincioșii… Apropo, așa ca din întâmplare îți zic despre newsletterul meu trimis de doar două ori pe lună, la care sunt deja abonați vreo 5.000 de oameni… :D

Ca să nu mai vorbim despre grupurile de pe Facebook, private sau nu, care funcționează cu adevărat ca o bulă cu limite clar statornicite. În care, dacă un venetic ajunge, chiar și din greșeală, este executat și făcut ferfeniță de spiritul militantist al aparținătorilor bulei. Încearcă, spre exemplu, să intri într-un grup care are o poziție extremă pe teme de pandemie. Și încearcă să faci o glumă în contra ”religiei” bulei respective. Aia zic…

O bulă digitală este în esență locul ăla, delimitat sau nu, în care mergem ca să găsim persoane, păreri, chestii care să ne confirme că nu suntem singuri în credința că ceea ce credem este ok. Și, astfel, să simțim că nu suntem chiar singuri în viața noastră per total, ca să zic așa.

Ceea ce ne aduce la următorul punct pe ordinea de zi.

De ce avem nevoie de bule

Dar te-ai întrebat vreodată de ce vrem să trăim doar în astfel de bule virtuale? Sigur, explicația ”vreau să fiu protejat de tâmpiți” este la îndemână. Și de înțeles. Dar nu este suficientă. Pentru că o altă explicație a bulelor este că nu mai avem resursele psihologice și afective necesare să intrăm în discuții în contradictoriu cu alții.

Suntem prea obosiți apărându-ne de imensele informații care ne lovesc fără să le solicităm. Și suntem teribil de obosiți procesând imensitatea de informații la care alegem noi singuri să fim expuși. Doar dacă luăm în calcul aceste două ”fronturi” și putem înțelege mai bine oboseala teribilă care ne face să nu mai vrem să deschidem încă un front.

Iar această oboseală ne aduce la definiția de dicționar a deșteptăciunii: care se află în stare de veghe. Căci exact această oboseală ne ”adoarme” starea de veghe. Și, ca urmare, devenim mai puțin deștepți. În toate sensurile cu putință. Am scris în acest articol despre deșteptăciune versus credulitate în digital, când am povestit și despre faptul că am ajuns atât de deștepți încât nu ne mai permitem să fim proști.

Lipsa de deșteptăciune merge în paralel cu definiția prostiei, cea de dicționar: credulitate, naivitate. Căci oboseala permanentă cauzată de lupta cu informațiile și dorința de a ne proteja cât mai mult prin bule duce la o consecință evidentă, dar nedorită: în bulă ne protejăm, dar lipsa de expunere la informații noi duce la credulitate, la naivitate. Sau, pe definiția din dicționar, la prostie.

Lucrurile în bulă funcționează așa: tu zici că roșul e roșu, bula îți confirmă că ai dreptate și împreună trageți concluzia că cine zice că roșul nu este roșu este un tâmpit. Chestie care devine un fel de literă de lege în bula voastră.

Doar că roșul la un moment dat nu mai este roșu, ci a primit puternice accente de albastru. Dar voi în bulă nu acceptați asta, căci ar însemna să vă dărâmați unul din stâlpii care susțin bula, bulă care vă susține pe voi la nivel psihologic. Iar cei care – pe bună dreptate – vă atrag atenția asupra schimbării culorii devin instant tâmpiți, în virtutea legii nescrise a bulei, și executați ca atare.

Care sunt pericolele trăitului în bulă

Avem nevoie de bule în viață? Ooooooo, da! A-ți construi propriul ecosistem este unul dintre cele mai mari beneficii pe care le-a adus digitalul în viața ta. Doar că aici cuvântul de bază este construcție. Care construcție ar fi bine să fie nu un buncăr, ci un spațiu public. Nu o închisoare, ci o bibliotecă.

Când îți construiești bula cu ziduri înalte, îți devine închisoare. A te baricada împotriva informațiilor care nu îți convin este un excelent mod de apărare. Dar și un excelent mod de a te izola de lumea în care, oricum o învârți, trebuie să trăiești.

Și nu poți trăi în lumea asta decât fiind în contact cu ceilalți. Comunicând cu ei. Dialogând. Lăsându-i pe ceilalți să își spună părerea despre părerile tale. Acceptând că ceilalți au dreptul la o părere contrară. Bazându-te, de fapt, pe acest drept al lor.

Exercitarea de către ceilalți a dreptului de a avea o opinie contrară cu a ta te ține alert, adică deștept. Și nu lasă să cazi în credulitate, adică în prostie.

Din nou, ca să înțelegi mai bine ce zic, nu ar fi rău să dai un ochi la articolul în care detaliez chestiunea cu deșteptăciunea și prostia în digital.

Pericolul cel mai mare al trăitului într-o bulă închisă este, așadar, unul furculition: dacă e închisă, se cheamă că nu e deschisă. Iar când un loc are porțile închise, nu doar că nu mai poate intra altcineva acolo, dar mai nașpa este că nici tu nu mai poți ieși de acolo. Adică definiția perfectă a unei închisori.

Tristețea maximă apropo de bula digitală ca închisoare este că cei mai mulți dintre noi aleg să intre de bună voie în această închisoare. Ei aleg să intre în niște bule și să trântească porțile în urma lor, zâvorându-le cu 987685 de lacăte. După care, din nefericire, își pierd cheile.

Și, chiar dacă, în puținele momente de deșteptăciune pe care le mai pățesc, își pun problema că s-ar putea să fie ceva în neregulă cu locul ăla, nu își mai găsesc cheile. Și atunci, ca o culme a consolării pe sistem nu se mai scoală, dar ce frumos atârnă, își susură singuri în urechea sufletului că e ok acolo în închisoare.

Și devin, astfel, proprii gardieni în închisoarea în care nimeni nu i-a obligat niciodată să intre…