Poți asculta și varianta audio a articolului.

Cu puțin înainte de Anul Nou, am tras o ceartă cu Mihai Sturzu. Pe Facebook. Ca niște pufarini flaușați care s-au crezut, pentru o vremelnică clipă din viața lor (și ea de o vremelnicie fundamentală), grenade cu declanșator optic. Pe scurt, am fost jenantissimi amândoi.

Nici nu mai contează de la ce ne-am luat. Este irelevant. Căci nu există niciun motiv de gâlceavă pe lumea asta care să te aducă în punctul în care, cum a zis Mihai, mie îmi place să mi-o iau adânc și dureros (mereu am zis că atacurile astea cu tentă sexuală zic multe despre cel ce le face, nu despre cel căruia îi sunt adresate). Sau, cum am făcut eu (într-o perfectă demonstrație a alunecării minții mele după fenta momentului), să îl acuz că, în calitatea lui de pilot de avion, dacă ar ști că în avionul pe care îl pilotează s-ar afla cineva care nu-i din același partid cu el, ar pilota avionul smucit. Cum ziceam, jenantissimi. Amândoi.

Dar asta nu este totul, cum ar zice un prezentator de teleshopping. Căci eu m-am enervat atât de tare pe Mihai încât i-am promis public că o să mă ocup de el. Și chiar, în vâltoarea momentului, îmi făcusem un plan să scriu 3 articole despre el. Yeap, așa mă gândeam atunci. Asta ca să vezi ce înseamnă să nu fac ceea ce îți recomand ție să faci atunci când, din diferite pricini, cineva sau ceva de pe interneți te enervează.

Și aici ajungem la primul lucru pe care l-am învățat. Și care sună așa:

Când lași pe cineva să te afecteze atât de tare încât îți întunecă judecata, ești în aceeași măsură de vinovat ca cel care te enervează. Poate chiar mai mult.

Puteam să dau din umeri la orice ar fi zis Mihai și să îmi văd de ale mele? Puteam. Dar nu am făcut-o. Și cine este vinovat de asta? Eu, desigur. Ce a zis Mihai (ghiolbănește, desigur, asta nu-i negociabil) a fost doar un stimul. Pe care nu am cum să îl controlez. Cum nu poți controla multe care ți se întâmplă în viață. Dar ce poți controla este asta: cum reacționezi tu la stimuli. Iar eu am reacționat totalmente greșit la stimulul Sturzu. Iar asta este vina mea în totalitate.

Și am mai învățat ceva. Pornind de la planul meu de o măreție stupidă că ”îi arăt eu lui Sturzu”. Apropo, nu cumva să creadă cineva că nu sunt în stare de așa ceva. De atacuri dure și nasoale la adresa unora. Am făcut-o în trecutul meu. Și nu sunt deloc mândru de asta. Pentru că au fost, de cele mai multe ori, devastatoare. Cu efecte teribile asupra vieții celor pe care i-am atacat. Tocmai de aceea, tocmai pentru că am văzut ce ravagii am putut face, am crezut că mi-am învățat lecția. Dar se pare că nu. Sau, cel puțin, nu până la capăt.

Ei bine, nervii mei au trecut în momentul în care a venit fiica mea cea mică la mine și, din senin, mi-a spus ”măi, tati, tu habar nu ai cât de tare te iubesc eu pe tine!”. Și m-a strâns în brațe. Moment în care, pe lângă dragostea imensă care a răbufnit în sufletul meu, am simțit și o rușine teribilă.

Rușinea că m-am lăsat scos din lumea asta frumoasă pe care mi-am construit-o cu atâta trudă, în care familia mea este centrul universului meu și rațiunea de a exista a acestui univers. Că m-am lăsat târât într-o lume urâtă, cu o logică mizerabilă, în care orice victorie este un pseudo-câștig, care seamănă cu ce zicea regele Pyrrhus ”încă două victorii de astea și sunt pierdut!”. Pentru să sunt, de fapt, pseudo-victorii. Din care așa zisul câștigător se alege cu atât de multe pierderi încât are mari șanse să piardă în cele din urmă războiul. Iar acest război, în cazul meu, este chiar viața mea.

Și ajungem la al doilea lucru pe care l-am învățat din această cearta. Și care sună așa:

A nu duce o bătălie care nu merită dusă este cea mai mare victorie pe care poți să o obții.

Cearta mea cu Mihai nici măcar nu a fost o bătălie. A fost o tristă manifestare a doi coțofeni care, mânați de niște orgolii de fular care se crede rangă, au crezut pentru o clipă că acest mod belicos de a trăi în viața lor le aduce o tresă pe umărul lor de generali închipuiți. Dar, deși nu a fost o bătălie, tot nu a meritat să fie purtată. Așa că, orice ar fi fost, oricum i-am zice, a fost ceva din care am pierdut amândoi. Tocmai pentru că am ales să o ducem.

Iar al treilea lucru pe care l-am învățat ține de acest nevolnic machism, pe care orice bărbat îl are într-o formă sau alta. Care machism îți dictează din când în când o atitudine de cavaler cruciat pornit călare pe un splendid bidiviu să elibereze Țara Sfântă de jugul păgânilor. Când, în realitate, din exterior tot ce se vede este un Don Quijote cu armura ruginită și călare pe o mârțoagă care abia își trage sufletul mergând către WCul public situat față în față cu spatele gării.

A fi bărbat adevărat este echivalent pentru mulți posesori de cohorte de testosteron cu a da cu barda. Cu a izbi decisiv. Cu a porni la orice luptă, pentru orice motiv, cu orice preț. Când, de fapt, adevărata bărbăție constă în a ști când să nu te arăți macho. Adevărata bărbăție este aceea nu în care ridici spada răcnind, ci aceea în care știi că ai putea să ridici spada și să rănești pe cineva, dar nu o faci.

Și ajungem la al treilea lucru pe care l-am învățat. Și care sună așa:

Cineva care se simte în interior bărbat adevărat nu are nevoie de demonstrații exterioare ale acestei bărbății.

Am simțit o satisfacție imensă în momentul în care am realizat că mă simt mai împăcat să scriu acest articol, cu care să pun punct, în felul meu, disputei decât să ies la lupta cea mare. Deși mi-a fost foarte greu să dau înapoi după ce l-am amenințat public pe Mihai că ”îți arăt eu ție!”. Teribil de greu! Dar tocmai pentru că am reușit asta, să nu ridic spada răcnind și să îmi fie mie însumi suficient că știu că aș fi putut să o fac este pentru mine o mare, mare victorie.

Închei acest articol cerându-mi scuze. Pentru că știu că au fost mulți care au văzut jenanta ceartă. Și care au rămas surprinși de modul cretinel în care am reacționat eu. Și le mulțumesc din suflet tuturor celor care m-au taxat, public sau în privat, pentru acest derapaj. Și le pot promite că o să încerc din răsputeri ca așa ceva să nu se mai întâmple. Pentru binele meu, în primul rând. Dar și pentru feng shuiul celor care, din când în când, îmi fac onoarea să citească ce scriu și să asculte ce zic.

Aia zic :)