Hoooo, nu sări așa pe mine, ai puțintică răbdare, îți explic ce vreau să zic cu faza (cam tranșantă, e drept) din titlu. Gata, te-ai liniștit? Bun, hai să începem…

Ideea acestui articol mi-a venit când am citit foarte buna carte ”Oceanul vieții. Destinul omului și al mării” de Callum Roberts.

Pe care ți-o recomand tocmai pentru că autorul nu este de nicio culoare ceva taliban de ăla ecologic, pentru care dacă tragi un pârț mai detunător (pardon my French) se cheamă că ai comis ceva crimă împotriva planetei.

Dimpotrivă, Roberts zice, pe scurt, cam așa: e cam clar că noi, ca specie supremă pe Pământ, o cam dăm de gard, asta arată toate indiciile, dar nu știm cu exactitate cât de mult rău facem, pentru că probleme cu clima și cu extincția speciilor au mai fost în istoria planetei.

Doar că ideal ar fi să schimbăm ceva în comportamentul nostru. Nu să ne scoatem ochii unii altora, nu să aruncăm cu blestem unii peste alții, ci să încercăm să facem ceva, împreună, ca omenire, să oprim cât putem trendurile negative care afectează natura.

De aia îmi place acest autor, de aia vă recomand cartea.

Bun, revenind la ce am zis în titlu. Sunt tată de trei copii. Minunați, desigur (așa cum zice orice părinte despre copiii săi, firește :D).

Și toți trei, inclusiv cea mică la 8 ani (cel mare are 20, mijlocia 15), sunt muuuuuult peste mine pe linie de responsabilitate ecologică (nu știu dacă există termenul ăsta ca atare, dar te-ai prins tu ce am vrut să zic).

E și de la educația pe care le-am oferit-o eu cu doamna sufletului meu, e și de la accesul fabulos la informații pe care îl au, o fi și de la ceva trenduri de astea societale, ca să le zic așa, nu știu.

Cert este că îi văd, ca constatare, că așa sunt mult, mult peste ce am fost eu și cei din generația mea pe linia asta ecologică.

Ceea ce este extraordinar. Pentru că – iartă-mi clișeul, dar îmi pare că se potrivește brici la faza asta – ei sunt cei cărora le lăsăm moștenire planeta.

Bine, eu oricum sunt fan al tinerei generații, deci asta-i cheia în care îți recomand să citești acest articol.

Moștenirea pe care le-o lăsăm este groaznic de grea. O moștenire a cărei principală caracteristică este, din punctul meu de vedere, că generația copiilor noștri nu știe deocamdată cât de grea o să fie moștenirea pe care o să o lase ei generațiilor următoare.

Să îți zic altfel. Generația mea – 45ish – a fost prima generație care a atins un fel de prag critic în ceea ce privește conștientizarea faptului că facem ceva rău planetei.

Nu că înainte de asta nu au fost semnale, discuții, dezbateri și chiar grupuri înfocate de acuzatori la adresa speciei umane, căci au existat. Dar ca masă critică, adică la nivel de mulțimi masive care miște în direcția asta, generația mea a fost prima.

Doar că ne-am mișcat teribil de greu. Adică întâi a fost conștientizarea de care ziceam, pe sistem ”hmmmm, măh, o fi ceva cu chestia asta…”. După care ne-am dus la bere și am uitat.

Apoi ne-am adus iar aminte și, firav și gingaș, am început, ca generație, să discutăm din ce în ce mai zgomotos. Și în contradictoriu (de enorm de multe ori pe linie de ba p-a mă-ti). Și uite așa au trecut anii.

Și ne-am trezit că suntem cam bătrâni să facem cu adevărat ceva, așa că ne-am făcut un fel de misiune de credință ca generație să le zicem celor tineri, predându-le ștafeta ca niște regi ai cumplitului adevăr că nu suntem regi, ”băi, noi ne-am făcut treaba, am făcut constatarea că treaba-i groasă, aveți dosarul pe mail, de-acum înainte hai la treabă, că e treaba voastră să salvați planeta”.

Ceea ce este o presiune teribilă pe umerii lor, ai celor tineri. Una imensă. Și, tocmai de aceea, greșită, zic (și iată că vin la faza din titlu; dar nu mă opresc aici, firește).

Exită multe diferențe între generația noastră și generația lor. Dar, dintre toate, una este crucială, din punctul meu de vedere: noi ca generație (repet, 45ish) nu am trăit în ceea ce am putea numi dictatura alegerii.

Noi abia acum, mai pe început de debut de senectute (pardon my French), am început să simțim ce presiune imensă este această dictatură a alegerii, care în timp îți face creierii varză pentru că îi pune permanent la lucru să aleagă între aia și aia din aceeași categorie și dintre aia și aialaltă din altă categorie.

Din această perspectivă, i-am putea numi Generația Google. Pentru că acel magic câmp de căutare de pe Google este, practic, o metaforă pentru această generație.

Cauți ceva pe Google și găsești instant. Doar că găsești zilioane de nuanțe ale chestiunii pe care o căutai.

Așa că ești obligat să alegi dintre toate acele nuanțe, cea despre care crezi (bănui, speri, ții pumni că așa este) să fie cea de care ai nevoie și care (din ce în ce mai important în era asta a fake news) să fie și cea corectă din toate punctele de vedere.

Dictatura alegerii. Teribil de greu de dus. Din ce în ce mai greu… Și, dacă asta nu ți se pare mare jmekerie, hai să îți mai zic și despre celelalte presiuni la care este supusă această tânără generație.

Mai există și (clasica) presiune a părinților ”tu ce cauți în viața ta, măh?”. Și presiunea sistemului educațional (nuș de ce, dar mi se pare că ăsta-i ultimul care să se schimbe în bine…).

Și presiunea societății (”ăștia care stau toată ziua cu nasul în telefon o să ne plătească nouă pensiile?!”). Și presiunea găsirii unui trai, în sensul de sursă de venit (în cazul generației mele, era cam de 7890976 mai simplu).

Și mai există presiunea social media, acest ciocan deosebit de minunat, dar care vine cu niște costuri ascunse teribil de nașpa, mai ales pentru sufletul și mintea tinerilor.

Nu intru în detalii aici pe subiectul acesta, o să o fac altă dată (apropo, poarte nu ar fi rău să te abonezi la newsletterul meu ca să nu ratezi ce mai scriu; sunt peste 3.300 de abonați, care primesc doar o dată la două zile mail de la mine).

Ei bine, peste toate aceste presiuni, mai venim și noi, ăștia bătrâni, și le zicem suav, uitându-ne în ochii lor ”puișori dragi și scumpi, noi am făcut biciul rahat pe sistem de ocrotire a Pâmântului, așa că voi cam trebuie să salvați planeta”.

Aia era, bingo! Fix de asta aveau nevoie cei tineri, de noi, generația care am ratat big time la capitolul protejarea planetei, să le zicem că le-o dăm stricată praf și să o ia ei un pic la pilă, să o scoată ca nouă la loc.

Exact de presiunea asta mai aveau nevoie, că în rest erau petunii de primăvară care stăteau degeaba și o ardeau la cald.

Hai să mai rărim pic presiunea asta pe care o punem pe ei. Și să mergem pe ideea că salvarea planetei ar trebui să fie o consecință a ceea ce facem toți, ca omenire, nu obiectivul fundamental.

Pentru că este un obiectiv teribil. Terifiant pentru mulți. Considerat de neatins pentru cei mai mulți. De aceea, zic, greșit.

Hai mai bine să (ne) setăm niște obiective mai mici și mai sprințare, deci realizabile, mult mai realizabile decât teribilul (greșit, zic) obiectiv de a salva planeta.

Și – o zic din nou – să ne gândim că salvarea planetei o să fie o consecință a atingerii tuturor obiectivelor personale (mai mici și mai sprințare) pe care ni le setăm noi toți (că aia ar fi ideal, toți să tragem în direcția asta, știi cum zic).

Bun, dar care să fie aceste obiective mici și sprințare? Păi, suntem vreo 7,75 miliarde de oameni pe planeta asta. Așa, grosso modo, vreo 845.889.224 de obiective tot s-ar găsi.

Căci ar trebui să fie personale. Foarte personale. Pentru că doar așa poți să ți le asumi și să tragi tare să le atingi, dacă sunt personale, evidamont.

Cu titlul de exemplu de obiectiv mic și sprința super-realizabil (și pentru că îmi sunt tare dragi cei de la EDdeN), iată trei chestii pe care ni le-au arătat Claudiu Butacu și Mihai Toader-Pasti (doi reprezentați ai generației un pic mai tinere decât noi, ca să îi zic așa…):

Chestiunea 1: Dacă deschizi când ești într-o gașcă mai mare o sticlă de apă (poate fi și suc, bulion, bere, orice vrei tu) și nu o bei dintr-una, ia o cariocă sau un pix și scrieți numele sau porecla pe ea. Ca să știi că este a ta și să o bei până o termini, să nu începi alta pe motiv că nu știi care este a ta dintre toate sticlele de acolo.

Chestiunea 2. Dacă tot ai terminat de băut din sticla aia de plastic (sau din doza de aluminiu), fă gestul de a o comprima cât de bine poți, ca să nu ocupe mult spațiu în coșul de gunoi. Căci, nu-i așa, mult spațiu de 1 persoană înmulțit cu 53253326262474 de oameni, înseamnă mai multe ture cu mașina de gunoi, mai multă poluare etc. etc.

Chestiunea 3. După ce te duci la baie și te speli pe mâini, scutură mâinile de 10 ori. Și folosește doar o bucată din rola aia de hârtie ca să le usuci de tot. Presupun că nu are rost să îți motivez de ce este bine pentru planeta să faci asta.

Sunt doar trei exemple. De obiective mici și sprințare. Deci, super-realizabile.

Dacă ți se pare că sunt prea mici, bravo ție, aruncă-te la obiective și mai mari, nu-i nici un bai, dimpotrivă!

Doar că hai întâi să le atingem pe astea mici, să ne intre în obișnuință și apoi să ne apucă de alea mai mari.

Cu cât mai mulți din cei 7,75 de miliarde de oameni de pe planetă o să îi seteze obiective mici și sprințare și o să și le și atingă, consecința va fi una care se va pupa la modul corespunzător cu ceea ce îndeobște am putea numi salvarea planetei.