A fost odată ca niciodată un împărat care avea o fată. Belea de frumoasă. Când i-a venit vremea de măritiș, bagabonții au început să dea târcoale pe lângă gardul forjat al palatului. Împăratul, chitit să nu împartă cu ei nici fata, nici bănetul din conturile din Seychelles, s-a gândit cum să le dea o perversă pețitorilor.

Și a găsit.

– Băi, pafariștilor, care îmi aduce ceva ce nu a mai văzut nimeni niciodată și io să fiu primul om care vede acel ceva, a pus-o de fericire. Că îl iau pe viză de flotant la palat și îl fac coleg de cameră cu fiică-mea.

Cum auziră asta, pețitorii se împrăștiară prin toate colțurile pământului. Ca să găsească ceva-ul ăla. Unul dintre ei a adus cel mai frumos diamant din lume. La care nu s-a uitat. Că l-a înfășurat în două ediții de Libertatea și l-a pus în rucsac, la fund, acolo.

Dar împăratul a zis:

– Băi, pițifenicule, păi ăla de l-a găsit prima dată, vrei să zici că nu l-a văzut? Piei din ochii mei, mișelule!

Altul a venit cu nuș ce, altul cu alt nuș ce (în fine, nu mai țin minte care ce a adus, dă-i pace).

La curtea palatului (la propriu), presta un grădinar. Tinerel, frumușel, curățel. Dar grădinar. Deci din liga 2 față de familia împărățească. Cam dinamovist, deci. Ăsta, dibac foc, îi lasă pe pețitori să se facă grav de telecomandă în fața împăratului.

Și, când era împăratul mai voios că îi rupe-n bucăți la nasolie pe ăștia, numai ce vine grădinarul înainte lui și îi întinde o nucă.

La care împăratul:

– Boss, vrei să ți-o sparg de pufarină sau ce?

La care grădinarul îi dă decisiva:

– Mărite împărat, pupa-ți-aș tălpile și țesăla-ți-aș unicornul (când o să îl ai), dacă spargi nuca, o să găsești înăuntru un miez. Pe care nu l-a mai văzut nimeni niciodată. Și Măria Ta o să fie primul care pune ocularul pe miezul ăla.

L-a spart. N-a mai avut ce face împăratul, îți dai seama. Și grădinarul a devenit el ăla de se uita de sus la grădinarul care a venit după el să împrăștia bălegarul pe petunii împărătești. Că acuma avea bani, avea gagică, avea di tăti.

Sau nu. Că nu mai știu cum se termina povestea.

Și acum, dragă cetitorule, dacă ai avut răbdare să citești până acilea la final, vin și te întreb: oare câte nuci de astea aveam în jurul nostru, dar nu ne uităm la ele pentru că, mereu și mereu, credem că ceea ce avem nevoie este peste mări și țări, nu acilea lângă noi?

Aia zic.