– Ești trudit, copchile?
Da, bunică, tăte mă dor…
No așe, măh! Să vezi cum îi să fii țăran, tu să pui burta pe carte și să te faci domn, să nu suferi ca noi!

Așa îmi zicea bunica din Suciu de Sus după ce ne întorceam de la fân sau de la lucrat la cartofi după o zi întreagă. Și cred cu tărie că presiunea aceasta pe care a pus-o bunica din partea mamei pe mine a fost unul din motoarele care m-au adus în cele din urmă aici, când scriu aceste rânduri.

Departe de viața la țară pe care am trăit-o în anii copilăriei, în timpul vacanțelor. Dar atât de aproape, din ce în ce mai aproape în sufletul și în amintirile mele.

Departe de suferința de care a vrut bunica să mă alunge. Sunt acum, după calapoadele de atunci, un ”domn”. Nu un țăran, așa cum a fost bunica mea. Și cum nu a vrut ea ca eu să mai fiu.

Mi-a adus aminte de vremurile acelea când am povestit cu un amic, născut și crescut în București, despre o posibilă ieșire pe dealurile patriei. Și el a zis ceva de genul ”la un moment dat o să îmi iau o casă undeva într-un sat și o să mă fac țăran, că m-am săturat de Bucureștiul ăsta!”.

Cum a speriat o găină două orășence

Am zâmbit. Pentru că, din nou și pentru a nu știu câta oară, auzeam un orășean get beget cum idealizează statul la sat. Cum pentru el viața la țară înseamnă aer curat, cântec de privighetoare, iarbă unduindă-n vânt, copaci care freamătă a muzică lăuntrică, de astea. Aspiraționale. Și atât de departe de adevăr, cam cum este Dinamo de Champions League.

Îmi aduc aminte când, în 1993, primul meu an de facultate în București, venit din Baia Mare, am fost la o petrecere. Un coleg de grupă zicea că i-au plecat părinții de acasă nu știu unde și că e liberă casă pentru sfârșit de săptămână. Și ne-am dus. Doar că era pe undeva prin Chitila, dacă îmi aduc eu bine aminte. Adică în afara Bucureștiului. La o casă. Care era, după toate standardele, un fel de bojdeucă mai răsărită. Cu șură și cotețe.

Când am ajuns acolo, am băgat mașinile în curte și, abia ce ne-am dat jos din ele, că am auzit două colege țipând disperate, urcând în mașină și trântind ușile. Ne-am uitat în jur să vedem ce le-o fi speriat atât de tare, dar nu am văzut absolut nimic. Așa că le-am întrebat ”ce aveți, bre?”.

Și ele ne-au arătat, panicate în continuare. Arătau cu degetul înspre… o găină. Da, o găină le speriase atât de tare. Pentru că nu mai văzuseră în viața lor în realitate o găină. Iar găina, cu reflexul ei pavlovian de venit în fugă când vede oameni pentru că știe că o să primească niște grăunțe, asta a făcut, a venit în fugă către noi. Da, această șarjă avicolă, ca să îi zic așa, a fost pentru colegele noastre una devastatoare. În timp ce noi, cei pentru care o găină în curtea unei case era o priveliște absolut firească, nici măcar nu văzusem găina aia.

Pentru mine întâmplare a fost o sinteză perfectă a orășeanului care se vrea țăran. Sau care preamărește și/sau idealizează viața la țară. Fără să aibă cea mai mică idee despre ce este vorba.

Mă rog, dacă vorbim doar despre mers să stai vreo 2 zile într-un sat, ca turist, e ok. Ba chiar indicat. Dar dacă vorbim despre locuit la țară, să fii sătean, să fii țăran, lucrurile se schimbă radical. Sau, cel puțin, așa era pe vremea când am experimentat concomitent ele două moduri de a trăi: orășean și țăran.

Cum era la sat când la oraș se murea de foame

Pe vremea comunismului, când era mare foamete, mai ales în ultimii ani, eu am putut să văd ambele variante de a trăi. Și la oraș, și la țară. Căci toate vacanțele, dar absolut toate, le petreceam la bunici, în Țara Lăpușului. La bunica din Târgu Lăpuș sau la bunica din Suciu de Sus (bunici bărbați nu am avut în copilăria mea, din păcate). De multe ori plecam din Baia Mare, orașul în care stăteam în ”civilie, și împărțeam vacanța în două și ajungeam în ambele locuri.

Bunica din Târgu Lăpuș, stătea la casă, undeva mai înspre capătul orașului. Practic, stătea la țară. Într-un fel de sătuc, doar că aproape de oraș. Deși cu cu greu îi puteai spune în acei ani așa localității Târgu Lăpuș.

Bunica ținea vacă, porc și găini. Avea o grădină în fața casei, în care creștea zarzavaturi. Și o mică livadă în spatele casei, din care pentru mine fascinante erau tufele de coacăze. Adică, din perspectiva unui orășean get beget, pentru care viața la casă, la țară era ceva idealizat, bunica ar fi trebuit să o ducă foarte bine.

Și, dacă te uitai strict la ce punea pe masă, așa era. Pentru că la bunica din Târgul Lăpuș nu am suferit niciodată de foame. Era tot timpul de mâncat câte ceva. Uneori ceva ce părea ospăț față de foametea pe care o sufeream cât stăteam acasă la școală în Baia Mare.

Doar că munca pe care bunica o depunea pentru a avea ce ne pune pe masă era teribilă. Trezirea la 5 dimineața și culcarea pe la 22. În fiecare zi. Doar duminica se ducea la slujbă la biserică și abia după ce se întorcea reîncepea treaba. Dar, practic, muncea de dimineața până seara. Doar în gospodărie și în jurul casei.

Bunica din Suciu de Sus – un sat aflat la câțiva kilometri de superbul munte Țibleș – avea și ea grădina de lângă casă și o mică livadă. Și mai ținea bivol – erau puține vaci în sat, bivolii erau peste tot – porc, oi și găini. Și era foarte mult de muncă pe lângă casă. Și, de parcă toate acestea nu erau destul pentru o bunică singură, mai făcea ceva: plăpumi. Nici acum, la 46 de ani, nu pot înțelege cum reușea bunica să le facă pe toate și de unde avea atâta energie să le facă pe toate bine…

Dar munca cea mai dură se întâmplă în câmp, departe. La fân și la cartofi. Și acum când curăț niște cartofi mă gândesc cu nostalgie cât de multă muncă însemna în vremea aceea să putem să ne facem niște picioci în ler (cartofi în cuptor, în graiul satului). Cu trezit chiar înainte de se face ziua, muncit până se întuneca, în orice sezon al anului. Ba să ari pământul. Cu bivoli, ce tractoare atunci… Să pui cartofii în cuiburi. Cu mâna, jumătăți de cartofi pe care le băgai într-o groapă făcută cu sapa, pe care apoi o acopereai. Să arunci îngrășământ. Bălegar, cu sapa, din căruța trasă de bivol. Să culegi gândacii de Colorado sau, când avea bunica niște bani, să stropești tot hotarul cu o soluție împotriva lor. Munca la cartofi încă a rămas pentru mine cazna supremă din copilărie.

Mersul la fân era o altă caznă. Deși un pic mai plăcută. Dar tot era muncă grea. De dimineața până seara. La coasă. La întors fânul proaspăt cosit cu furca. La greblat. La făcut căpițe. La mers după apă. Când aveai vreo 10 ani și trebuia să cari două donițe – că așa li se zicea – de vreo 10 kile fiecare vreo 2 km încolo și înapoi, nu era chiar o joacă de copil, zic. Așa că și după o zi de fân veneam acasă rupt.

Și, în rarele ocazii când nu ieșeam la cartofi sau la fân, avea grijă bunica să îmi dea ce să fac pe lângă casă. Să rânesc (să curăț) în grajd. Să plivesc în grădină. Să așez lemnele pentru iarnă. Și alte grămezi de lucruri de făcut pe lângă o gospodărie. Și le făcea toate ca să învăț ce înseamnă să fiu țăran. Și să nu mai vreau să fiu. Și, iată, a reușit…

Despre trendul actual al mutatului la țară

Este drept că acum nu prea mai știu ce înseamnă viața la țară. Adică mai am neamuri care încă stau la sat. Dar mă văd atât de rar cu ele, odată la câțiva ani (de regulă la o înmormântare, nuntă sau botez) încât nu mai știu cum o duc. Așa că tot ce am scris până acum s-a bazat pe amintirile mele.

Dar văd din ce în ce mai des acest trend de mutat de la oraș la țară. În special în cazul părinților, care vor ceva mai bine pentru ei și pentru copiii lor. Mai ales acum în pandemie am văzut că s-a accentuat acest trend. Doar că mie mi se pare un pic impropriu spus. Adică nu este vorba despre o mutare la sat în sine. Ci doar de o fugă de oraș. O nuanță decisivă, dacă îmi permiți forțarea.

Atunci când fugi de ceva, acel loc în care vrei să evadezi capătă în mintea ta niște valențe mult peste ceea ce este în realitate.

Așa se întâmplă și cu această migrație, ca să îi zicem așa, de la urban în rural. Satul apare în mintea celor care vor să plece din orașe ca ceva mult mai mult decât este.

Acuma să nu înțelegi că eu am ceva cu cei care vor să se mute la sat. N-am absolut nimic. Dimpotrivă. Și eu sunt unul din cei care se gândesc ca, în anii următori, să facă această manevră. Doar că eu pentru mine ar fi o reîntoarcere, nu o schimbare totală de stil de viață.

Eu în legătură cu acest aspect am vrut, pe cât posibil, să îi pun pe unii pe gânduri. În ideea de a nu se arunca cu capul înainte să își schimbe radical modul orășenesc în care și-au trăit până acum viața cu modul de a trăi la sat. Pentru că șocul, după ce a trecut euforia inițială a lui ”am scăpat de oraș!” s-ar putea să fie prea mare. Mult prea mare pentru mulți dintre ei.

Eu aș recomand să facă un test: să închirieze pentru vreo 3 luni o casă la țară. Și să vadă cum este să stai acolo atâta timp. Și, dacă se simt bine, să facă mișcarea aia majoră. Dar, dacă simt că dă cu virgulă, din motive pe care înainte de a face asta nici măcar nu le bănuiesc, să mai aștepte un pic. Poate nu e momentul. Sau, poate, nu este vârsta.

Aia zic :)