Ar trebui să știți! Aveți DREPTUL LEGAL să primiți mașină la schimb dacă sunteți implicat într-un accident auto și nu este vina voastră.

Marius Chivu – profil de autor. Sau cum am ajuns să îmi placă de acest nesuferit…

Marius Chivu este… Adică nu. Să v-o zic altfel. Știți cum este cu bula noastră de pe internet, în care stăm și adăstăm și în care ne găsim între noi în așa fel încât se ne mirosim permanent perciunii unii altora și să ne confirmăm reciproc și irefutabil părerile noastre de orice și despre nimic? O știți, desigur, doar și voi aveți una! Măcar una, de fapt. Și eu am avut. Bine, aș vrea să spun că nu mai am, că mi-am deschis receptaculii 2.0 în asemenea hal încât să nu mai fi troglodit, opac sau, pe alocuri, meltean dă neți. Dar cred că asta este o dorință de aia de trecut la aspiraționale. Căci, fără să vreau, desigur, tot am închizăturile mele ontologice, ferecăturile mele viețuistice, clișeele mele fără de care viața e pustiu, firește.

Foto: Cosmin Bumbuț

În fine, altceva am vrut să vă raportez. Faptul că în bula mea aia veche și nașpa Marius Chivu nu a intrat. Sau, mă rog, când intra, mă cam enerva. Mi se părea hipster de ăsta care o arde intelectual, cu păreri ferme enervante (bine, enervante pentru că nu se pupau cu părerile mele ferme enervante) și, bref, nu îmi plăcea.

Și am tot lălăit-o artistic pe sistem de #MariusChivuSucks până când s-a întâmplat ceva: i-am citit cartea ”Trei săptămâni în Himalaya (o primesem de la stimabilii de la Discovery și am zis că nu se facem să nu o răsfoiesc; vezi mai jos). Ei bine, cartea asta și-a făcut treaba. Așa cum îndeobște trebuie să presteze o carte bună. Adică măcar să te pună nițel pe gânduri (paranteză: o carte care nu te pune deloc pe gânduri ar putea să fie mai utilă reciclată, zic). Iar gândul principal care m-a înțepat cu respectiva ocazie a fost unul care nu mi-a dat pace de atunci încoace: ”măh, dar dacă #MariusChivuChiarNuSucks?”.

Între timp i-am citit și cele Trei săptămâni în Anzi și i-am citit și povestirile grupate în Sfârșit de sezon. După cum vă raportez mai jos, nu pe sistem exeget (am io treaba cu critica literară cum are Marius cu rugbyul – apropo, boss, te fac cândva un meci de rugby ca să lămurim și acest aspect? :D), ci pe raportare lejereană a cummisapărutului propriu și personal. Plus că am mai văzut unele lucruri pe care stimabilul le săvârșește (apropo, asta cu ”Prima carte” în care este implicat e chiar faină), așa că a fost doar o chestiune de timp până am luat decizia că, la urma urmei, oameni suntem și mai greșim și noi. Tradus: me like Marius Chivu now.

Dar bag un disclosure aici (sau cum i se zice): nu l-am cunocut personal. Și, știți cum e, până nu îți dă omul o bere ca să îi dai o bere nu dai verdicte de alea finale și de necontestat. Și mai zic ceva: faptul că Marius are gâlcevi (ca să nu zic altfel) cu unii stimabili sau stimabile pe care eu îi apreciez sau cu care, după caz, am anumite relații de amiciție nu mă oprește de nici o culoare să îi acord un profil de autor pe blogul meu, după cum lesne puteți vedea. Presupun că nu are rost să explic de ce și cum și până unde, așa că nu o să o fac.


Mai au ”Profil de autor” pe acest blog Simona Antonescu, Cristina Nemerovschi și Octavian Soviany.


Cum m-a făcut Marius Chivu să îi acord vreo 2 ore şi un pic a doua zi de Crăciun

(Text scris în ianuarie 2015)

A doua zi de Crăciun, Patricia mea cea minunată, la cei 3 ani şi un pic, s-a trezit aşa cum face ea pe automat, pe la 7 fără ceva, căci ceasul ei intern îi spunea că trebuie să meargă la „glădi” :)) Aşa că m-am trezit să stau cu ea, a vrut să „cololeze”, i-am adus cele trebuincioase şi, văzând ca s-a apucat temeinic de treabă, am zis să iau o carte să o răsfoiesc până se trezesc ceilalţi. Şi am pus mâna, nici eu nu ştiu de ce, pe „Trei săptămâni în Himalaya” a lui Marius Chivu, carte primită de la Discovery, motiv pentru care chiar le mulţumesc. Nu de alta, dar nu cred că altfel aş fi citit această carte, care mi-a oferit vreo două ore şi un pic de lectură plăcută şi de gânduri adiacente, pornind de la ce am citit…

Cartea este scoasă în nişte condiţii grafice excelente, color, cu multe poze, realizate chiar de Marius. Bref, o plăcere să o parcurgi. Dar tehnoredactarea nu ar fi fost de ajuns să o consider o carte bună. Iar aici vine partea cu scrisul lui Marius Chivu. Care potenţează ilustraţia fix în aceeaşi măsură în care ilustraţia potenţează scrisul său :)

Marius ChivuAş putea spune că este o carte de călătorie. Nu de călătorii. De călătorie. Una iniţiatică (da, ştiu, cam clişeistic sună, dar daţi-mi voi un sinonim, dacă îl aveţi). Pentru că Marius a pornit această călătorie din ipostaza în care ne regăsim înfiorător de mulţi dintre noi, aceea de homo canapelis, dacă vreţi :)) Şi a ajuns în Himalaya.

Aş împărţi cartea în trei capitole, cu de la mine putere. Drumul până la înălţimea de 5.000 şi un pic, coborârea de pe culme şi întoarcerea acasă.

În prima parte, vedem fix ce trebuie să vedem într-o carte de călătorie, detalii simpatice despre traseu, despre oamenii întâlniţi, despre condiţiile de acolo, toate scrise pe un ton pe care l-aş putea numi personal-neutru. Un stil care mie mi-a plăcut foarte tare, pentru că, în esenţă, Marius ne povesteşte ce i s-a întâmplat, la modul personal, dar încercând (şi reuşind masiv) să facă şi un reportaj (de unde faza cu neutru, despre care v-am spus). Este, dacă vreţi, una din cele mai frumoase combinaţii de jurnalistică şi beletristică pe care le-am citit în ultima vreme.

Esenţa cărţii, din punctul meu de vedere, este partea cu coborârea de pe culme, până la primul adăpost. Care era tot sus. Spun „sus” pentru a sugera şi înălţimea propriu-zisă (pe la 4.000 şi ceva de metri), dar mai ales pentru a ilustra starea de spirit în care un fost homo canapelis se afla după ce a reuşit performanţa de a ajunge mult mai sus decât credea că o să ajungă vreodată. Căderea sufletească pe care Marius a simţit-o după ce şi-a dat seama că a fost „acolo” şi că acum nu mai este „acolo”, că s-a terminat o etapă din viaţa lui mi se pare excelent descrisă.

Am citit de două ori pasajele în care Marius Chivu face acele mărturisiri şi, într-un mod pe care nu mi-l pot explic masiv, m-a apropiat foarte tare de el, ca om, chiar dacă nu ne-am văzut niciodată live şi chiar dacă nu ştiu mare lucru despre el… Metafora „prăbuşirii” interne după ce ai atins un obiectiv teribil este atât de puternică încât te trimite cu gândul mult mai departe de o performanţă montană, ca să îi zic aşa, în ceea ce ni se întâmplă în viaţa de zi cu zi, când avem acele momente de „no bun, acum ce fac?„. A căror depăşire ne face, cred cu tărie, să fim mare parte din ceea ce suntem cu adevărat.

Partea a treia a cărţii, întoarcerea la ceea ce a fost, dar fără să fie acelaşi (pardon my semi-poetic French :D) este o continuă părere de rău că simţi că ceea ce citeşti urmează să se termine. Fiecare pagină, deşi Marius Chivu se reîntoarce la stilul personal-neutru din prima parte, este câte un pas făcut din ce în ce mai departe de acel moment în care ceva s-a întâmplat în el, în care ceva s-a schimbat, în care a devenit un pic mai om decât era înainte. Iar tu, ca cititor, simţi această revenire întru plecare, dacă pot să spuna aşa :)

Poate că spiritul Sărbătorilor a fost de „vină” că mi-a plăcut atât de mult această poveste de călătorie. Şi, poate, că nu mi-ar plăcea la fel de mult dacă aş citi-o în condiţii de „civilie”. Dar, vedeţi voi, aşa este viaţa din când în când: îţi aduce în faţă anumite chestiuni exact când poţi să te bucuri cel mai tare de ele :)


ȘOC și GROAZĂ! Cum a supraviețuit Marius Chivu trei săptămâni în Anzi

Cumva, ar trebui să vă spun câteva cuvinte despre această carte în oglindă cu cartea despre care v-am spus mai sus, adică aia cu Himalaya. Și pentru că sunt surori, ca să zic așa. Dar și pentru că există un mare progres în ceea ce privește zvâcnetul auctorial (pardon my French) între cele două. Isprăvile din Anzi au ceva ce nu au ceva din Himalaya: un touch mult mai personal. Sau, mă rog, așa mi s-a părut mie. Și, poate, de aceea mi-a plăcut mai mult decât prima.

Cum nu vreau să fac niște forțate analize de text sau ceva (nu știu de astea, nu îmi plac, nu mă coafează) doar că să arăt că o leacă de bătaie semantică știu, mă rezum la a vă spune fix trei motive pentru care cred eu că merită să cumpărați cartea ”Trei săptămâni în Anzi” de Marius Chivu.

Motivul 1. Dacă vreți să ajungeți în Peru, este unul din cele mai bune ghiduri pe care le puteți citi. Bine, dacă vreți să urmați trasee așa, mai de nebuni, adică să vi le faceți singuri, nu să apelați la agenție care să vă însoțească de mânuță om la om pe tot traseul. O să găsiți niște tips and tricks foarte bune, care o să vă scutească de hârtoapele organizatorice și de parcurs, ca să le zic așa, de care s-a lovit (sau în care a căzut…) Marius.

Motivul 2. Pozele. Nu doar că nu mă pricep eu la a le categorisi pe linie de cât de profi sunt făcute, dar mi se și rupe de astfel de chestiuni. Doar că, vedeți voi, atunci când vezi niște poze făcute în niște locuri foarte frumoase, în care tot speri să ajungi cândva și atunci când acele poze sunt într-o carte, pe care o ții în mână și o răsfoiești și atunci când acea carte este tipărită în condiții grafice foarte bune, ei bine, iacătă motivul 2.

Motivul 3. Marius nu a scris prea multe la viața lui. Așa că, până se apucă de alte opere de mare angajament, io zic să îi luați la pilă cartea asta, care – simt intens – este un fel de trecere între ce a fost și ce va să vină… Dar ce știu io, sunt doar un blogger bătrân și pe alocuri simpatic.


Sfârșit de sezon pentru Marius Chivu…

După ce am citit cartea asta de povestiri (am avut norocul să o citesc după cele două de călătorii de mai sus), am reacționat pur academic: ”hopa, Penelopa, #băejnebun?!”. Pentru că nu m-am așteptat de nici o culoare ca foto-reporterul literar (hai să îi zic așa, nu găsesc altă rimă în acest momet) Marius Chivu din cărțile cu ”Trei săptămâni în…” să mă facă să ridic sprânceana doar ca autor. Zic ”doar” as in că ”Sfârșit de sezon” nu este o carte cu poze și povești din călătorii (care, desigur, pot să te aburească – în sensul bun, firește – îndeajuns de mult încât să nu mai te uiți cu atenție la stilul auctorial, cum ar veni), ci o grămăjoară onestă și simpatică de povestiri scurte și foarte scurte.

Marius scrie bine. Punct. În asemenea hal încât mai vrei să citești și alte rânduri de-ale sale. Care, sper intens, vor urma. Atât am avut a vă spune despre ”Sfârșit de sezon”. Sfârșit, deci.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Sau comentează direct cu contul tău de Facebook: