Citește acest decalog al campaniilor cu bloggeri. O resursă de aur despre influencer marketing!

Flavius Ardelean – scriitorul tânăr care te scârbește splendid cu scrierile sale

Flavius Ardelean a intrat pe radarul meu de feroce cititor (mă rog, mă laud și eu, am vreo 50-60 de cărți pe medie citite pe an) când am primit de la editura Herg Benet un pachet cu câteva cărți. Una dintre ele m-a atras prin titlu, așa că mi-am zis în barbă, pe sistem pseudo-pascalian, ”măh, dacă nu îți place, nu pierzi nimic; dar dacă o să-ți placă, ce mult o să câștigi…”.

Flavius Ardelean

Flavius Ardelean (stânga) alături de je :D

Cartea era ”Scârba sfântului cu sfoară roșie”. Iar de pierdut nu am pierdut nimic. Ci am câștigat. Un autor care îmi place foarte tare.

Acestea fiind spuse, trebuie musai-musai să vă mai spun ceva: scrierile lui Flavius Ardelean sunt ca la poker, adică all-in. Riști maxim când te apuci să citești. Și ai fix două variante: ori îți plac maxim, ori te scârbesc peste măsură. Io nu văd altă variantă.

Nimic din ce scrie omul ăsta nu aduce nici pe departe a apă sfințită, adică să dai din umeri și să zici că nu a fost nuș ce. Pur și simplu nu cred că există varianta asta intermediară. Îți place mult sau te enervează profund.

Să vă spun că a fost o mega surpriză pentru mine că m-am trezit atât de încântat de ”Scârba…”? Căci, la cum mă știam io, să citesc o ficțiune cu pretenții de fantasy macabru și cu ciovârste putride de fleoșcoșenii scuopinocene și să și îmi placă teribil de mult, ei bine, așa ceva nu aș crezut neam că o să mi se întâmple. Și, totuși, Flavius Ardelean a reușit asta.

Deși v-am obișnuit în ultima vreme cu sistemul de trei lucruri cu care am rămas după ce am citit o carte, de data aceasta o să fac un profil de autor (așa cum au deja pe acest blog românii Simona AntonescuCristina NemerovschiOctavian Soviany, Marius Chivu și chinezul Mo Yan). Dar, în virtutea consecvenței cu mine însumi, o să vă spun trei lucruri pe care le regăsiți masiv în scrierile lui Flavius Ardelean.

Putrefacție, multă putrefacție. Probabil că, dacă nu ați citit nimic de acest autor, ați ridicat sprânceana când v-am zis lucrurile cumva de neînțeles de mai sus. Acum vă luminez și vin și vă zic direct: nu am citit never ever (și nu cred că sunt șanse să citesc vreodată) un autor în paginile căruia să fie atât de multă putrefacție, de moarte vie și de viață moartă și de scursuri ale vieții întru moarte, pe toate găurile și sub toate formele (dacă înțelegeți ce vreau să zic).

Evident, dacă ne rezumăm doar la atât ca să îi descriem stilul lui Flavius, închidem cartea și o aruncăm în buda din fundul curții. Doar că, vedeți voi, Ardelean este un adevărat maestru al slalomării într-un asemenea hal printre putregaiurile pe care chiar el le naște, astfel încât uiți de scârbă, uiți de enervare, uiți de putori și tot ce rămâne este fascinația pentru o scriitură atât de bună. Mă rog, dacă ești ca mine și ești în tabăra fanilor.

Schizofrenia lumilor. Da, știu, asta cu ”lumile auctoriale” s-a dat deja și se dă mereu când se vorbește despre mulți autori. Doar că la Flavius Ardelean este mult mai mult decât suavul ”a reușit să creeze lumi în lumi în lumi în lumi and shit (la propriu, de multe ori…)”. Adică vorbim despre o schizofrenie splendidă, dacă îmi permiteți expresia (normal că o faceți, doar sunt pe blogul meu și scriu ce vreau!).

În special în seria ”Miasma”, cele două lumi create sunt atât de interconectate, se urăsc atât de mult dar numai ca să își confirme că nu pot să trăiască una fără de cealaltă, sunt două părți ale unei lumi, din care ambele fac parte, doar că ele, cele două lumi adică, nu vor să știți sau chiar nu știu că așa stau lucrurile. Bla bla bla, pot să înșir eu aici jde cuvinte, trebuie să citiți carțile ca să înțelegeți. Altfel degeaba îmi răcesc eu tastatura de pomană.

Moartea speranței care naște speranță. Vă jur că am căutat alte cuvinte, dar așa mi-au ieșit, deci așa le las, cum au căzut. Ce vreau să zic cu prețiozitatea asta? Păi vreau să zic așa: Flavius te bagă încet, încet în depresie, cu fiecare pagină pe care o dai, dar numai ca să îți dai seama, la un moment dat, nu doar că nu ai intrat în nici o depresie, dar că ai și uitat că era să intri vreodată într-o asemenea stare. Again, e complicat să înțelegeți ce zic io aici până nu îi citiți cărțile, deci mă opresc acilea.

Câteva cuvinte despre cărțile lui Flavius Ardelean. Cu mențiunea că o să actualizez această listă pe măsură ce mai citesc din opera stimabilului.

Seria Miasma

De departe construcția cu cea mai mare greutate din ce a scris până acum Flavius. De departe. O trilogie pe care eu am citit-o cam într-o săptămână. Caci nu mă puteam desprinde de scriitura lui. Și de lumea aia. De lumile alea, de fapt. Căci sunt două lumi acolo, una în curul celeilalte (pardon my French, dar se pupă la fix cu stilul lui Flavius), care se justifică reciproc tocmai pentru că rațiunea lor de a fi este să se anihileze reciproc.

Una din cele mai tari chestii la seria asta sunt personajele principale. Care sunt conturate atât de vag, încât sunt teribil de puternice. Și sunt conturate atât de puternic, încât nu te prinzi care-i faza cu ele. Exact, încă o contradicție care se conține pe sine, gen, marca Flavius Ardelean.

Adevărul este că habar nu am dacă ordinea pe care v-o dau eu mai jos este cea corectă. Nici nu știu dacă există neapărat o ordine, căci cărțile se pot citi lejer și de sine stătător. Adică nu este că sunt din seria ”Povestiri istorice”. Dar eu așa le-am citit în ordinea asta, așa că fix așa vi le recomand, căci vi le recomand cu maxim simț de răspundere:

Bizaroproze

Cred că este cartea potrivită pentru a vă convinge dacă vreți mai mult Flavius Ardelean sau nu. Căci, dacă vă place, o să vă placă. Dacă nu, nu mai are rost să citiți altceva scris de el. Practic, această carte este – ia luați-o p-asta – turnesolul flavian (blink, blink :D).

Dacă aș fi ceva critic literar (ceea ce nu sunt nici în cele mai frumoase coșmaruri), aș băga-o pe aia cu ”kafkiană” scrierea din acest volum de proze. Căci e cu transformări, cu plecat din sine ca să se reîntoarcă în altul, de astea. Kafkiene, desigur. Doar că sunt marca Flavius Ardelean. Adică ori te enervează grav, ori îți plac la modul corespunzător.

Multă moarte în cartea asta. Dar morți care nu ți se pare ciudate, oricât de ciudat ți s-ar părea că spun asta. Adică morțile alea sunt niște acte de creație pentru personaje. Adică fără morțile alea nu ar fi exista povestirile. Adică mai bine nu mai zic nimic pentru că simt că mă afund. Adică tac. Și vă recomand să cumpărați cartea de aici (sau varianta ebook).

Numenoir

Aș putea să spun că este cea mai cuminte carte a lui Flavius Ardelean (cu varianta de ebook aici). Care, oricât de cuminte ar fi ea pusă în contextul diliului de autor, pe lângă alte cărți scrise de alții este de o dilimandroșeală totală.

Așa, pe scurt – căci acum chiar pot să vă povestesc un oareșce fir epic fără să vă stric plăcerea de a-l descoperi, așa cum aș fi făcut-o dacă vă spuneam despre ce se întâmplă în celelalte cărți – este vorba despre un hotel, unde se retrag (sunt forțați să se retragă, de fapt) scriitori care și-au atins culmea scriitoricească sau care a decis onor conducerea națiunii că nu mai trebuie să scrie.

Ideea este, desigur, belea. Dar treaba se împute și devine un fel de thriller cu policier și cu niște conspirații livrești, care se înciotrică și se pleznesc reciproc într-o asemenea măsură încât nu mai lași carte din mână. Probabil pe sistemul ”omoară-i, măh, pe toți, dă-i dracului, să termin odată cartea asta!”. Căci, desigur, nu ai cum să o lași din mână :D

Iar finalul vine ca o izbăvire. Și pentru personaje, dar și pentru cititorul care, sireacu, a reușit să dea paginile unui roman de un feng shui teribil de simpatic până la finalul finalului final…

Acluofobia (zece povestiri macabre)

Carte recomandabilă fanilor genului. Căci nu se numesc degeaba macabre, chiar autorul le-a zis așa. Și sunt, nu zic nu. Dar pe mine nu mă atrage genul ăsta. Nu mă sperie, dar nici nu mă plictisește. E cum e mai rău, zic, adică apă sfințită. De ce am citit, totuși, cartea? Pentru că scria Flavius Ardelean pe ea, de aia. Și pentru că am citit-o după ce am citit seria ”Miasma”, altfel slabe șanse să pun io mâna pe așa ceva.

Aș minți să vă spun că mi-a plăcut de foioioi. Căci nu este așa. Mi s-a părut doar ok. Cu câteva zvâcniri foarte tari, dar alea care au ajuns să fie construite impecabil în seria sus citată, adică desigur în ”Miasma”. Altfel, povestiri scrise bine, cu schepsis, construite interior absolut corect, doar că nu le nivelul pe care îl aștept eu de la autor.

Hai să o zic așa: cred că povestirile astea au fost un antrenament cu public pentru – firește – seria ”Miasma”. Și, dacă mă mai vedeți că scriu încă o dată ”Miasma”, să îmi dați unfriend! Of, uite că tocmai ce am făcut-o…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.