Povestea lui Genji – Murasaki Shikibu (Polirom, 2017) a fost un cadou de la colegii din agenție, de ziua mea. De fiecare dată când primesc o carte, mă întreb dacă eu aș fi cumpărat-o cu de la mine putere, ca să zic așa. Uneori răspunsul este ”da”, alteori ”nu”, de cele mai multe ori ”nu știu”. Ei bine, în cazul acestei cărți, am simțit intens că răspunsul a fost unul categoric: ”NU!”.

Nope, nu mi-aș fi cumpărat singur cartea. Căci m-aș fi gândit că nu am io treabă cu chestii de astea japoneze vechi și de demult, io am altele de citit. Aiaiaiaiai, ce greșit aș fi gândit (îngăduiți-mi acest relativ cretinel și absolut inutil exercițiu de ”cum ar fi fost dacă…”). Dovadă că, de multe ori, numai par că sunt inteligent, când de fapt…

Povestea lui Genji a fost o încântare pentru mine. M-am trezit prins în lumea aia de curte imperială japoneză de an 1.000 și nu am mai vrut să ies din ea. Mi-a plăcut foarte mult. Cu o mențiune specială și cu un maxim respect pentru traducerea realizată de doamna Angela Hondru, mi s-a părut o realizare extraordinară să putem citi în română o asemenea capodoperă!

Și, după cum am zis că voi face după ce citesc o carte, iacătă cele trei lucruri cu care am rămas după ce am citit Povestea lui Genji.

Cât de importante erau scrisorile cu poeme

Fascinant să urmărești cum își scriau unii altora epistole în acea perioadă. Era, practic, o artă. Adică trebuia să ai grijă la tipul de hârtie pe care scriai, la culoarea hârtiei, pentru că aceste lucruri contau teribil în a transmite mesajul pe care îl doreai (spre exemplu, o hârtie aspră însemna că te răstești la celălalt sau ceva).

Apoi, evidamont, conta ce scriai în acea epistolă, care era obligatoriu să fie un mic poem, care să sugereze ce vrei să zici, nu să zici direct, ca la peluză. Exemplu ca să înțelegeți cu câtă nerușinare i-a trimis o doamnă mai în vârstă poemul ăsta lui Genji, chemându-l practic, să facă ce vrea cu ea: ”Chiar de-i trecută iarba de sub copaci, dacă vii, pentru bidiviul tău găsi-voi frunze mai jos”. V-ați prins, trag nădejde :))

Apoi mai conta modul în care era ambalată episola, cu câte o crenguță din ceva pom (aici altă simbolistică pentru fiecare specie în parte), o floricică, alte alea. Tot sistemul ăsta extrem de complicat mi s-a părut fascinant.

Curiozități antropologice

Astea nu știu exact la ce mă ajută, dar mie mi-a plăcut să aflu, de exemplu, că în jurul anului 1.000, la curtea imperială japoneză, doamnele și domnișoarele trebuiau să aibă dinții înnegriți, aia era pe fashioneală atunci, dacă aveai dinții albi și curați (corespunzători în varianta noastră modernă).

Sau că orice femeie, în acea ”perioadă a lunii” trebuia să plece din incinta palatului imperial pentru că era considerată impură.

Sau că cel mai tare criteriu de apreciere a eleganței cuiva era câte straturi de îmbrăcăminte avea pe ea (sau pe el, că și bărbații erau pe treabă), de unde și niște momente hazlii (din punctul nostru occidental de vedere) cu personaje care aveau peste 20 de kimonouri, de erau un fel de fashion RoboCop sau ceva.

Raportarea la divin

Aproape fiecare personaj din carte își exprimă, mai tranșant sau mai lejereanu, dorința de a se dedica, la un moment dat, vieții de călugărie. Pentru că vremelnicia vieții, pentru că toate trec, de astea. Adică oamenii din carte sunt chiar pe treabă cu separarea clară a vieții de mirean cu cea de lăsător de cele lumești în urmă, ca să le zic așa.

Mi s-a părut foarte interesant baletul acesta permanent din sufletul și din mintea personajelor. Mă rog, mie mi s-a părut interesant tocmai pentru că nu înțeleg faza cu adularea divinului, dar asta este altă discuție, desigur.

Vă recomand cu mare elan livresc să aveți cartea Povestea lui Genji – Murasaki Shikibu în bibliotecă. Mi se pare o carte de referință. Din toate punctele de vedere. Să nu ziceți că nu v-am zis.