Eu îmi încep dimineața cu măcar juma de oră de citit. Reușesc să fac asta în cam 95% din zile. În fiecare zi a săptămânii. Da, știu, sunt enervant, vă pupik dulcik!

Azi dimineață, par egzamplă, am intrat în birou la 7.11. Și am citit până la 7.56 (când am terminat un capitol, că încerc să îmi întrerup lectura fix așa, nu între paragrafe). După care am făcut poza asta. Ca ilustrare a reacției pe care mi-o stârnește ”Elefantul din creier”. Din care am citit cam 100 de pagini.

Acuma, pe bune, spune și tu dacă nu te contrariază tema cărții: creierul nostru ne amăgește permanent ca să ne ajute să îi amăgim pe ceilalți. Asta în contextul în care autorii pornesc de la premisa că suntem de un egoism feroce. Fiecare dintre noi, desigur.

Nu-s io pe felie cu aspiraționismul rozaceu suflat din nările unor unicorni puși pe harță cu neharța. Adică sunt cel care am făcut febră musculară la gură de cât tot am recomandat carea ”Pericolele percepției – de ce ne înșelăm aproape întotdeauna” a lui Bobby Duffy. În care omul aduce argumente beton de ce suntem varză când zicem ”îmi aduce aminte perfect că…”.

Așa că-s fan de cât de praf suntem ca ființe umane la a crede că suntem altceva decât suntem cu adevărat. Dar parcă asta cu elefantul din creierii capului duce lucrurile la extrem.

Bine, să nu înțelegi că nu e ok. Că îmi place. În sensul că îmi place cum se strofoacă autorii să aducă argumente din cât mai multe câmpuri (psihologie, antropologie, istorie evoluționistă, sociologie etc) care să le susțină teza.

Strofocarea asta îmi aduce plusvaloare. Nu teza în sine. În care nu cred până la capăt. Pe de altă parte, dacă tot vorbim de capăt, să văd ce îmi aduce capătul cărții, ca să zic așa.

Aia zic.

PS Cumva, paharul ăsta de la Cappuccino Story parcă zice și el ceva în legătură cu cartea asta…