Cristina Nemerovschi nici nu mai știu cum a apărut în viața mea de om care citește mult. Cel mai probabil că mi-au trimis la un moment dat cei de la editura Herg Benet niște cărți și una din cărțile Cristinei era printre ele. Cred, nu bag mâna în foc, sunt doar un blogger bătrân și pe alocuri simpatic. Fie cum o fi, mă bucur că întâlnirea s-a produs și că, de atunci, din când în când mă bucur să citesc slova sa :)

Ba chiar am avut onoarea să mă invite să vorbesc la lansarea cărții ”Vicky, nu Victoria” (despre care vă spun, pe stil propriu și personal, mai jos, alături de părerea mea despre celelalte cărți ale Cristinei pe care le-am citit), unde trag nădejde că am făcut o figură frumoasă :D

Mai găsiți la categoria ”Profil de autor” pe românii Simona Antonescu, Octavian Soviany, Marius Chivu, Flavius Ardelean și chinezul Mo Yan.

După ce am citit mai multe cărți ale autoarei, vin cu trei concluzii de un subiectivism atroce (așa cum șade bine unui blogger, desigur) despre Cristina Nemerovschi. Într-o ordine că așa mi-a venit, nu ca importanță sau ceva.

Titlurile. Cristina (sau cine mai bagă umărul la partea asta) o are cu datul titlurilor cărților sale. Ia faceți voi un experiment (cei care ați citit cărțile ei, desigur) și puneți pe cineva să vă zică la întâmplare doar titluri de cărți, de mai mulți autori. Este că recunoașteți instant cărțile Cristinei? Despre asta vorbesc :D

Generațiile. Cred că există fix două generații (grosso modo, desigur) nu care citesc ce scrie Cristina (aici sunt mai multe), ci care rămân la coracon multă vreme cu cărțile ei. Acestea sunt: 1. tinerii de până în 18 ani 2. părinții de tineri care se apropie de vârsta aia de i se spune critică. Și se întâmplă asta pentru că pentru primii lumile Cristinei sunt cele în care ori trăiesc dar cam 0,76%, ori ar cam vrea să trăiască, măcar ca experimente, iar pentru categoria a doua lumile Cristinei sunt cele în care nu prea le-ar vrea petnru copiii lor, dar în care ar fi vrut ei să trăiască, la vârsta aia, măcar cam 0,76%.

Consecvența auctorială (pardon my French). Să scoți cărțile pe sistem de tragerea mitraliată este nu doar semn că știi să scrii (ia scrieți voi, măh, în ritmul ăsta și apoi mai vorbiți), ci că te arde atât de mult ce ai înăuntrul tău încât doar arderea intensă pe care o presupune scrierea unei cărți reușește să mai potolească din flacără, dar numai până începe din nou să își ceară dreptul la o nouă carte, la o nouă ardere. Bine, s-ar putea să mă înșel cu partea asta de combustii literare (doar nu ar fi pentru prima dată), dar măcar recunoașteți că am însăilat chiar ok cuvintele :D

Ce cărți am citit de Cristina Nemerovschi

Rockstar

Io unul cred că a făcut o mică șmecherică tovarășa Nemerovschi atunci când a dat titlul acestei cărți. Pentru că a știu că cei care suntem rockeri bătrâni (și pe alocuri simpatici) nu aveam cum să rezistăm să nu o cumpăram cu un astel de titlu :D

Nebuneala din pagini este clasică autoarei, ca să zic așa.

Adică oameni pe jumătate distruși (din perspectiva societății uniformizatoare și cam, desigur, plictisitoare) și pe jumătate înălțați (din perspectiva spiritelor libere și cam, desigur, enervante). Dar, again, modul în care Cristina reușește să ne arate lumea din perspectiva personajului principal este cel care te face să iei cartea în mână și să nu o lași până nu o termini.

Hai să v-o zic altfel: scenariul cărții poate fi făcut bine-merci telenovelă. De aia sud-americană, de aia coreeană, nu contează. Căci, nu-i așa, dacă ar fi să vă povestesc filmul ”Casablanca” într-un anume fel, ar putea ieși o telenovelă de toată frumusețea. Numai că modul în care este filmat, modul în care joacă actorii, replicile scrise excelent fac din ”Casablanca” un film de referință, nu o telenovea. Cumva – cu forțarea comparației la modul îndrăcit – așa este și cu poveștile Cristinei. Adică modul în care care pune ea condeiul pe existențele personajelor și modul în care îți pune aceste condei – fără să o simți! – în mâna ta (transformându-l, de fapt, într-un microscop ontologic) face diferența. Și de aia ne place să citim cărțile ei.

Io mai multe nu vă spun despre carte. Dar v-o recomand. Cu drag. Deși – știu deja – cei care încă nu ați citit nimic scris de Cristina Nemerovschi o să aflați despre voi niște lucruri citind ”Rockstar”…

Păpușile

Cred că este cartea care mi-a lăsat cel mai ciudat gust dintre toate cărțile scrise de Cristina Nemerovschi pe care le-am citit (desigur). Nu mă întrebați de ce. O fi de la mare. De la alge. De la înțelegerea (din nou) faptului că fatalismul nu este o opțiune pentru mulți dintre noi, ci un dar otrăvit pe care soarta, în indiferența ei dumnezeiască, ni-l oferă doar ca să avem scuză că ni s-au terminat scuzele de a nu ne trăi viața așa cum am vrea să o facem.

Iubirea dintre cele două fete (hopaaaaa, aici am pierdut niște cititori, să le fie de bine!) este minunat descrisă. Una din cele mai frumoase povești de dragoste pe care le-am citit în ultimi mulți ani. ”La ce mai e bună iubirea, dacă ea nu poate salva pe nimeni de la moarte?” este, probabil, cea mai dură în frumusețea ei și cea mai urâtă în mătăsoșenia ei frază din carte. Care descrie, practic, o iubire terminată nașpa, foarte nașpa, desgicur, căci nu ar fi treaba nemerovschiană dacă orice lucru minunat nu ar primi o perversă fatalistă.

Lumea din ”Păpușile„ este așa cum este orice lume din cărțile stimabilei Cristina Nemerovschi, adică de o ciudețenie potențată doar de înțelegerea perversității faptului că această lumea există, e chiar lângă noi, la două case mai încolo, în blocul de peste drum, în satul vecin. Doar că noi, prinși între gleznele fine ale propriului fatalism și muchiile tăioase ale limitărilor sociale nu prea vrem să le vedem și nici să avem de a face cu ele. Drept pentru care, într-un soi de mecanism psihologic de auto-apărare, prost motivat și și mai prost executat, alegem să băltim în ceea ce orice poet care și-a băut mințile în cautarea muzei aflată departe căutându-l pe poet ar zice că este alegerea de a trăi doar ca să nu trăiești cu adevărat.

Gata cu beția mea de cuvinte. Dar care beție este o dovadă irefutabilă că ”Păpușile” trezește în unii dintre noi niște chestii. Drept pentru care v-o recomand masiv. Maxim.

Sânge satanic

Înțeleg că asta este cartea care – dintr-o perspectivă de marketing care pune lucrurile în canon, adică le suge minusul sau plusul din față – a făcut-o cumva celebră pe Cristina Nemerovschi. Pentru că limbaj dur (da, măh, bine, de parcă voi nu vorbiți așa, dacă nu mai rău, când sunteți în viața voastră cum și atâta cât sunteți), pentru că lume perversă (păcătoși, doamne iartă-i), pentru că strică tineretul cu povești de astea. Și alte câte și mai câte acuze, care au legătură cu literatura cam cum are legătură un prezervativ reșapat cu procreerea: ambele se referă la sex și la finalizare.

Cartea nu mi se pare nici pe departe cea mai bună carte de Cristina Nemerovschi. Desigur, asta nu înseamnă că este o carte proastă (chiar, aș vrea să văd ziua aia când o să citesc o carte proastă scrisă de ea), dimpotrivă, este una scrisă foarte bine. Doar că îi lipsește ce au alte cărți ale sale (vezi mai sus ”Păpușile” și/sau ”Rockstar”; dar ce zic io ”vezi”, citiți-le, măh!), adică acea structură elastică, care se rupe fix când o crezi mai dură și care se repară fix după ce ai căzut tu într-o gaură (sau ceva de genul, nu mă băgați în seamă). Sânge satanic este, după ce îți dai seama că safety netul literar este setat foarte sus, de o intensitate uniformă.

Pentru mine ”Sânge satanic” a fost doar o curiozitate. Dar una cu care mi-a plăcut să fac cunoștință. Una în care nu mă regăsesc de nici o culoare, de unde și detașarea mea de nebunelile care se întâmplă acolo și pe care le consum (ca să zic așa) doar cu o bere în mână și cu gândul că mâine trebuie să ajung la birou să mai facturez ceva (da, știu, sunt de o plicticoșenie terifiantă…).

Pervertirea

O carte foarte ciudată. Mă rog, nu cartea în sine, ci personajele principale. S-ar putea (zic asta nu pentru că nu îmi asum ce zic, ci pentru că încă nu m-am lămurit corespunzător) ca cele trei personaje principale ale cărții – Ulf, Corbu și Tara – să fie cele mai interesante personaje construite vreodată de Cristina (adică din cărțile pe care i le-am citit, că mai am câteva de bifat). Sunt pur și simplu – cum zice Sandra Stoicescu – excepțional conturate.

Serios, cred că, dacă ar exista un Campionat Mondial de Personaje Literare, Cristina Nemerovschi le-ar putea înscrie pe astea trei. Bine, acuma să nu înțelegeți că sunt niște persoane minunate personajele astea, căci ați rata glorios descrierea. Ba, dimpotrivă, le-am putea pune lejer, pe toate trei, în categoria (dacă am face parte din șleahta care pune oameni și personaje – tot niște oameni, doar că fără buletin – în sertare) defecți din fabricație și fără putință de reparare capitală. Dar cred că tocmai de aceea sunt de-a dreptul fascinante. Adică, altfel spus, ce poți găsi fascinant la un personaj mediocru, uniform și închistat social? Nimic, desigur. Dar la ăștia trei, ei, mamă…

Este foarte mult sex în cartea asta. Sex din toate pozițiile, cu toate sexele și cu toate membrele, de toate vârstele și pentru toate vârstele. Fragmente peste care am trecut cu vioiciune maximă. Nu din rațiuni de pudibonderie (sunt atât de departe de mine astel de chestiuni încât le suspectez că, de fapt, nici nu există), ci din rațiuni că, așa cum nu îmi place ciocolata, așa nu îmi place să citesc despre sex. Prefer să îl fac, desigur. Ceea ce vă doresc și dumneavoastră :D

Vicky, nu Victoria

Asta este cartea în care o grămadă de liceeni din România se vor regăsi, dar numai ca să se piardă imediat în realitatea înconjurătoare (ca să bag un șablon, semn irefutabil că nu am găsit alt rimă). O carte în care liceul este personajul principal. Dar numai pentru că toate celelalte personaje se raportează la el și pentru că tot lor, celorlalte personaje, li se rupe atât de tare de el, liceul, încât îl scot la înaintare într-un mare fel. Ca să nu mai zic de faptul că, odată ce i se dă foc, devine și o lecuță de martir, vorba aia.

Vorbesc prostii, desigur. Cum ar putea un liceu să fie personaj principal într-o carte? Doar nu respiră, nu mănâncă, nu regulează, nu bea. Păi, ce, personajele care au nume fac așa ceva? Nu, desigur, tot personaje sunt. Care există doar pentru că întâi Cristina le-a creat și apoi le-a aruncat în calea noastră ca să ne treacă de plictisul acestei vieți. Sau ceva de genul. Drept pentru care, dacă nu am fi noi, cititorii, aceste personaje nu ar exista cu adevărat. Așa că, dacă tot eu, ca cititor, sunt înzestrat cu atâta putere, nu pot eu să aleg care este personajul principal dintr-o carte pentru simplul motiv că așa mi s-a părut mie? Dar ba da, sigur că pot. Iar eu am ales liceul. Pam pam.

Bine, voi puteți să alegeți orice alt personaj, căci și Vicky, și Tedi și amârâtul ăla de Radu sunt personaje foarte fain născute și crescute de Cristina Nemerovschi. Deși, ca oameni, probabil că i-ai lua la palme din când în când. Dar numai pentru ca, după aia, să îți placă și mai mult de ei.