Curajul de a fi fericit (Editura Litera, 2020) este cartea ca un supermarket de ăla chinezesc: printre multe chestii degeaba, se găsesc și niște chestii beton.
Adică, dacă vă uitați la fragmentele pe care le-am scos din carte special pentru dumneavoastră (sanchi, știi cum zic…) în articolul de pe blog dn seria #Spicuiesc, o să vedeți că-s chiar ok. În special dacă le înțelegi și în contextul cărții, desigur.
Doar că, pentru a da de ele, cititorul (adică io) a trebuit să sape printr-o scriitură de o slabă calitate (bine, pe de altă parte nu poți să le ceri celor doi autori japonezi cu nume imposibile să scrie ca scriitorii adevărați) și printr-o maieutică literată forțată și de un tezism înduioșător (cartea este sub forma unui dialog socratic, gen, între un filosof și un tânăr).
Așa, ca punct pozitiv (sau cum i se zice), dacă reușești să treci de chestiile (slabe) de mai sus, cartea e faină că înțelegi mai multe despre filosofia lui Adler, unul din gânditorii (încă lumea nu s-a hotărât dacă este psiholog, filosof sau doar băgător în seamă) care, fără caterincă o zic, chiar ar trebui scoși mai tare în față pentru că sistemul lui de gândire măcar te pune pe gânduri un pic, ceea ce în vremurile noastre nu este deloc puțin lucru, zic.
Bine, cel mai probabil că eu nu-s cel mai ilustrativ, cum ar veni, pentru a da verdict despre o astfel de carte, căci nu prea îmi place să o ard cu aspiraționale de astea.
Dar, pe de altă parte, știu că sunt printre voi unii care savurează astfel de scriituri, ceea ce este foarte bine, dacă le face bine!
Bun, acum fragmentele promise, scoase din carte special pentru dumneavoastră (sanchi…).
De ce mulți caută pe cineva sortit în dragoste? De ce nutrim iluzii romantice despre partenerii noștri prin căsătorie? Motivul, spune Adler, este: „Pentru a-i elimina pe toți ceilalți candidați“.
Pentru a ne elibera de sub controlul dragostei ce ni se oferă, singurul lucru pe care-l putem face este să avem propria iubire. Să nu așteptăm să fim iubiți sau să așteptăm destinul, ci să iubim pe cineva de bunăvoie. Aceasta este singura cale.
După cum spune Adler, doar când simtim că „suntem de folos cuiva“ suntem cu adevărat conștienti de valoarea noastră și dobândim sentimentul de apartenență, și anume că „este în regulă să fim aici“.
Obiectivul educatiei este dobandirea increderii in fortele proprii, iar munca ceruta profesorului este acordarea ajutorului pentru obtinerea acestei increderi.
Valoarea unui om nu este determinată de tipul de muncă pe care o realizează. Este determinată de maniera în care o realizează.
Dacă oamenii ar fi putut alerga la fel de repede precum caii, trăsurile nu ar fi fost niciodată inventate și probabil nici vehiculele motorizate. Dacă am fi putut zbura ca păsările, nici avionul nu ar fi fost inventat. Dacă am fi avut blană, precum urşii polari, hainele nu ar mai fi apărut niciodată, și dacă am fi putut înota precum delfinii, nu am mai fi avut nevoie de vapoare sau busole marine. Civilizația este produsul nevoii de a compensa slăbiciunea biologică a ființei umane, iar istoria rasei umane este istoria triumfului asupra inferiorității sale.
Chiar dacă nu-i nimeni să te înțeleagă sau să te susțină, trebuie să duci în primul rând torța, să fii curajos și să arăți respect. Torța ta va lumina cel mult câțiva metri în jurul tău. Ar fi ca și când te-ai afla singur, noaptea, pe un drum lăturalnic. Dar lumina pe care o porți va fi văzută de ceilalți de la sute de metri depărtare. Vor ști că acolo este cineva, este o lumină și o cărare, dacă merg spre ea. În final, zeci, apoi sute de lumini se vor aduna în jurul tău.
Termenul latin respicio, care constituie rădăcina cuvântului „respect“, are conotația de a „vedea“. În primul rând, o vedem pe persoană așa cum este ea. Incă nu ai văzut nimic și nici nu ai încercat să vezi. Prețuiește-o pe persoana respectivă fără să-i impui propriul sistem de valori. Și, în plus, participă la dezvoltarea sau la descoperirea ei. Asta înseamnă respect.
Adler spune: „Nu trăiești pentru a satisface așteptările altora“, căci nici ceilalți nu trăiesc pentru a-ti satisface așteptările”.
Religia motivează lumea prin intermediul poveștilor. Ai putea spune că zeii sunt protagoniştii marilor povești de care se folosesc religiile pentru a motiva lumea. Din contră, filosofia respinge poveștile și încearcă să motiveze lumea prin intermediul unor concepte abstracte fără protagoniști.