Când am împlinit 30 de ani am avut primul atac de panică. Sau nostalgie. Sau cum vrei să îi zici. Legat de vârstă. De faptul că a trecut timpul atât de repede, de fapt. Mult mai repede decât aș fi vrut.

La 40 nu am simțit nimic. Adică am și uitat că e ziua mea atunci :)) A fost o bornă ca oricare alta. Pentru mine. Așa mi s-a părut. Cei din jurul meu au transformat-o într-o mega-sărbătoare. Ceea ce mi-a plăcut, îți dai seama. Căci sunt degrabă vărsătoriu de halbe :D Dar în interiorul meu nu a fost mare daraveră.

La 50 nu știu cum o sa fie. O să aflu peste trei ani. Vorbim atunci.

Ce știu însă cu o certitudine care suprinde pe multă lume este ca la 60 o sa fiu tare seren. Sau cum să îi zic. Încă din liceu ziceam că eu mă pregătesc să fiu un bunic impecabil. Poate pentru că nu am avut bunici bărbați. Doar câteva frânturi de amintiri cu bunicul din partea tatei. Care a murit când aveam nici trei ani. Bunicul din partea mamei murise cu mult timp înainte de a mă naște eu.

După aia, sper să vină borna 70. Să fiu sănătos. Și pentru mine. Dar mai ales pentru cei din jurul meu. Căci o să am nevoie de multă sănătate ca să ”gestionez” ciurda de nepoți pe care o anticipez și pe care mi-o doresc extraordinar de mult :)

De ce timpul trece mai repede pe măsură ce îmbătrânim

Mi-o aduc aminte pe Patricia mea, copilul cel mai mic dintre cei trei, în urmă cu vreo 3 ani (avea 7 ani atunci) vorbea cu o colegă la telefon. Despre o profesoară cu care făceau religie. Și zice: ”doamna e bătrână, cam așa ca tati”.

Țin minte că m-am amuzat tare. Dar mai țin minte și că m-a cuprins un fel de nostalgie. Căci, da, Patricia avea dreptate. Aveam atunci 40 de ani. Ceea ce, după calapoadele ei de copil, era de o bătrânețe dinozaurică.

Așa eram și noi când eram copii. Ne uitam la cei din liceu și ziceam că-s bătrâni rău. Mai apoi, când am ajuns chiar noi ”bătrânii” din liceu, ne uitam la cei care terminau facultatea și ni se păreau la ani lumină de noi. Și tot așa.

Dar ai observat că pe măsură ce îmbătrânim modul în care îi percepem pe cei mai în vârstă decât noi se schimbă? Mă refer la diferența de ani dintre noi și ei. La acel interval.

În clasa I ne uitam la cei din clasa a IX-a și ni se păreau bătrâni rău. Deși era o diferență de doar 7, 8 ani. În liceu aceeași diferență nu ni se mai părea așa de mare dacă ne uitam la cei care terminau facultatea. Iar de la 20 și un pic de ani, cei de vreo 30 de ani nu doar că ni se păreau ”frecventabili”, dar diferențele de vârstă erau doar un detaliu în cele mai multe dintre cazuri.

În paralel, pe măsură ce îmbătrânim, ni se pare că timpul trece mult mai repede. Îmi aduc aminte când eram copil și mergeam cu autobuzul la bunici. Din Baia Mare până în Târgu Lăpuș. Drum de aproape 2 ore. Mi se părea o eternitate. Și nu călătoria în sine era problema. Autobuzele alea prăfuite, în care vara te topeai și iarna dârdâiai. Ci durata aia de aproape 2 ore o simțeam ca două zile.

Acum un drum de două ore este ca nimica. Sigur, la milioanele de km pe care i-am călătorit, pot zice lejer că și obișnuița își spune cuvântul. Dar mai important este că pur și simplu asta simțim pe măsură ce îmbătrânim. Că timpul trece mult mai repede.

Paradoxul vacanței

Claudia Hammond, autoarea excelentei cărți Arta relaxării, zice despre paradoxul vacanței așa: cu cât avem un, să zicem, weekend cât mai plin cu experiențe, cu atât mai lung ni se pare weekendul respectiv în amintirea noastră. Spre deosebire de un weekend în care nu am făcut absolut nimic. Care ni se pare că nici nu a existat.

Și acum pregătește-te sufletește pentru ce urmează să zic… Știi de ce ni se pare pe măsură că îmbătrânim că timpul trece mult mai repede? Pentru că avem din ce în ce mai puține ”weekenduri” pline de experiențe. De aia. Sau cel puțin așa zice teoria paradoxului vacanței.

În copilărie, totul este o experiență. Fiecare zi este un ”weekend”, ca să zic așa. Mintea noastră de copil vede totul în jur ca pe o întâmplare demnă de luat în seamă. Aventuri peste tot. Iar toate aceste experiențe se așează frumos în niște ”sertare” în amintirea noastră.

Când devenim adulți – acel moment despre care ne dăm seama că s-a întâmplat doar când este prea târziu… – nu mai avem timp de a ne minunat permanent la ce se întâmplă în jurul nostru. Și nici minte pentru asta. Și, mai ales, nu mai avem suflet pentru așa ceva… Pentru că avem treabă. Pentru că avem responsabilități. Pentru că și de aia.

Așa că amintirile care se așează în ”sertarele” memoriei nu prea mai sunt. De aceea, dacă privim retrospectiv la viața noastră, de multe ori ni se pare nu doar că timpul a trecut mult prea repede, dar și că în continuare face asta. Pârdalnicul…

Cum poți să încetinești trecerea timpului

Nu cred că-i corect ce am zis cu încetinirea trecerii timpului. Dar o las așa. Ca să nu pierdem timpul :D Corect ar fi cum putem să facem să NI SE PARĂ că timpul trece mai încet. Că aici e șmecheria:

Nu putem împiedica nicicum scurgerea timpului, dar îl putem face să se scurgă cum vrem noi.

Cred cu tărie că singura modalitate prin care putem face asta este să ne expunem permanent la experiențe noi. Cât mai diverse. Care să ne provoace. Care să ne întărâte. Care să ne țină ”curentați” de priza existențială.

Dar, atenție, să nu confundăm munca epuizantă pe care mulți dintre cei din jurul nostru o prestează (sper din suflet să nu fii și tu printre ei…) cu provocările de care avem nevoie ca să facem timpul să pară că se scurge mai încet. Ar însemna să confundăm spuma de la bere cu berea în sine. Seamănă, dar nu răsare, vorba bunicilor.

Poate fi un hobby. Sau mai multe. Am zis și o să tot zic peste tot pe unde pot cât de important este măcar un hobby în viața noastră. Crucial chiar, în unele cazuri.

Poate fi un job schimbat la timp. Să pleci dintr-o companie în care te-ai rutinat îngrozitor de tare la o nouă companie. În care să faci altceva. Să înveți altceva.

Poate fi trecerea de la a fi angajat la antreprenoriat și/sau freelancing. Sau invers. Pot fi multe. Doar să existe. Să te încumeți să le faci. Să intri în acea stare permanentă (era să zic mindset…) de învățare continuă, dacă vrei.

Brâncuși avea o mare vorbă. Imensă.

A face lucruri nu-i greu. A te pune în starea de a vrea să faci lucruri, asta este foarte greu.

Cam asta am vrut eu să fac aici cu acest articol. Să te pun un pic pe gânduri. Cât să cugeți un pic la ce a zis Brâncuși. Atâta dacă se întâmplă și eu sunt mulțumit.

Apropo, cum ți se pare că a trecut timpul cât ai citit acest articol?

Aia zic :)