Tot vorbim despre „copilul din noi”. Dar despre „bătrânul din noi” când vorbim?

Citește cartea mea ”Ce ne facem, domle, cu influencerii ăștia?” și, dacă nu îți place, îți dau o bere :D Abonează-te la newsletterul trimis de maximum două ori pe săptămână celor peste 5.000 de abonați. Despre autor: Fondator și asociat al agenției de comunicare integrată Kooperativa 2.0. Trainer cu peste 300 de workshopuri pe teme de marketing digital susținute. Speaker și moderator la peste 300 de evenimente de business. Blogger din 2007, cu peste 13.000 de articole scrise. Contact: cristi@kooperativa.ro

The Curious Case of Benjamin Button. Filmul din 2008. Cu Brad Pit în rolul principal. Despre un copil care s-a născut bătrân și care întinerea pe măsură ce îmbătrânea. Un film care a făcut multă vâlvă în acel moment. Și încă mai face. Nu doar datorită subiectului acesta mai ciudat, desigur. Căci distribuția este excelentă, producția făcută foarte bine, totul e ce trebuie la acest film.

Dar eu cred că tot faza cu întinerirea în timp ce îmbătrânește a fost cheia succesului său. Pentru că este o temă care captivează fără drept de apel orice om din generația celor trecuți de 25 de ani. Ca să înțelegi de ce zic asta, pune un copil să se uite la filmul acesta. Și o să vezi ce reacție are :))

Și asta doar pentru că acel copil este la vârsta la care nu doar că nu are capacitatea de a înțelege multe din subtilitățile unui film, ci pentru că este la vârsta la care orice ține de vârstă de peste 25 de ani este undeva atât de departe încât nu merit zăbovit mult asupra sa :)

Patricia mea, fiica mijlocie, în urmă cu vreo doi ani (avea 7 ani atunci) discuta cu o colegă de clasă despre o profesoară nouă. Și o aud zicând: ”doamna este bătrână, așa ca tati”. Eu aveam 44 de ani și jumătate atunci. Aia zic :))

Oamenii au fost mereu fascinați de modul în care ne pierdem tinerețea. Unii au dus această fascinație până la a căuta secretul tinereții veșnice și și-au dedicat întreaga viață găsirii unor modalități pentru a ajunge la această himeră.

În tot decursul istoriei documentate avem referiri la tot felul de procedee alchimice (sau echivalente), care își propuneau, pe lângă transformarea plumbului în aur (că tot la bani era și la ei daravera), să găsească și o piatră, o șurubelniță, o mentosană, o ceva acolo ca să le readucă tinerețea (și apoi ca să vândă soluția ca să, desigur, facă bani :D).

Nu mai zic despre legende, basme, mituri și alea, alea. Despre fântâna tinereții, spre exemplu. Pe care o găseai tot din 20 în 20 de km pe vremuri. Dacă ar fi făcut cineva o hartă cu fântânile astea în orice moment din decursul istoriei (mai vechi, ok, până pe la 1800, să zicem), am fi avut o puzderie de punctulețe pe hartă. Pe orice hartă, din orice regiune a lumii. Bine, pe lângă o potențială hartă cu tot felul de comori îngropate, desigur :))

Eu am vrut să fiu bunic încă de pe vremea liceului

”Eu mă pregătesc să fiu un bunic beton”, le spuneam colegilor, prietenilor și celor dispuși să mă asculte. Și, privind retrospectiv la viața mea, chiar m-am ținut de treabă. Căsătorit la nici 23 de ani, primul copil la nici 24 de ani, deci sunt pe direcție, zic :D

N-am înțeles niciodată de unde mi-a venit ideea asta. Ba nu, era mai mult decât o idee, era un obiectiv în viață. Și încă mai este, desigur.

Cel mai probabil pentru că am crescut fără bunici. Bunicul din partea mamei a murit încă de când era mama tânără. Iar bunicul din partea tatei a murit când aveam eu vreo 3 ani. Și abia am – dacă le am cu adevărat, știi și tu cum funcționează mintea noastră – vreo două amintiri cu el: când mă ducea pe umeri și se prefăcea că este un cal și când eram în spatele casei și îmi arăta tufele de coacăze.

Cred că de aici mi se trage. De la lipsa unei copilării cu bunici. De fapt, din dorința de a le oferi nepoților mei o copilărie așa cum eu nu am avut. Una care este – cred eu – un minus teribil din viața mea. Și de care îmi este dor, fără măcar să o fi avut…

Sau poate nu. Cine știe ce mecanisme ciudate au declanșat în mine această dorință. Cert este că nu doar că nu am nicio problemă cu asta, ba chiar mi-am asumat-o cu mare drag și, deși pare ciudat că zic asta căci, practic, îmi doresc cumva să îmbătrânesc, abia aștept să fiu bunic! :)

Totuși, de ce vrem să rămânem copii?

Te-ai întrebat vreodată? De ce este foarte important pentru mulți dintre noi să rămânem copii? Horațiu Mălăele scria în cartea lui ”Rătăciri” așa: ”copilăria, acest dar al vieții pentru ce o să urmeze”. Excelentă zicere, excelentă.

Care poate că este și explicația pentru ce te întreb. Poate vrem să rămânem copii pentru că tânjim după copilărie. După vremea aia fără griji. Sau, mă rog, cu mult mai puține griji decât avem acum când suntem adulți, maturi, responsabili sau cum vrei tu să ne zici. Tânjim după vremea în care părinții, familia, ne ofereau protecție. Care acum, când suntem ”mari”, nu mai există. Ba chiar suntem sub presiune teribilă (pentru mulți) de a oferi noi această protecție copiilor noștri sau/și părinților noștri (mai bătrâni… cine îi mai are…).

Doar că această posibilă explicație nu este valabilă în cazul celor pentru care, din nefericire, copilăria a fost un chin. Ei nu vor să se mai întoarcă în copilărie. Nu au avut părinți care să îi protejeze. Nu au avut acea familie la care să se întoarcă. Dar tot vor să rămână copii, mulți dintre ei, indiferent de vârstă. Ce explicație se aplică în cazul lor, în cazul celor care își resping copilăria nefericită, dar tot vor să rămână copii?

Probabil că o scoatem la înaintare pe aia cu ”copilul din noi” pentru că observăm pe măsură ce trece timpul că renunțăm din ce în ce mai mult, din diverse motive, la acele calități fabuloase ale unui copil. Care pentru un adult sunt de multe ori piedici în ceea ce am putea numi generalizator locul său în ierarhia socială.

Un copil este sincer. Și asta este superb! Dar adultul învață din ce în ce mai mult că a fi sincer este o calitate splendidă, fără îndoială, dar pe care nu și-o mai poate permite fără niște costuri pe care să fie dispus să le plătească. Și atunci, într-un soi de disonanță cognitivă, tânjește după a fi copil din dorința (sau poate din vina?) că nu mai poate fi sincer.

Un copil este dur. Orice copil, care nu este încorsetat de reguli draconice în familie (chestie care, am văzut în multe cazuri, se răzbună imediat ce părăsește familia…), are un anumit grad de duritate. În relația cu ceilalți copii, cu unii dintre adulți, cu animalele sau cu lucrurile. Pentru că este o formă prin care copilul începe să se antreneze în raport cu lumea, să testeze ce este în jur, să se poziționeze, să își găsească locul în lume. Atitudine care ține tot de ceea ce eu cred că este calitatea sa principală, sinceritatea. Un copil, atunci când este dur, este sincer. Dar adultul învață că a fi dur în sensul sincer cu ceilalți este o calitate pe care nu și-o mai poate permite. O fi dorul după această formă (benefică în cele din urmă) de a fi sincer dur de ne face să ne dorim să fim copii?

Un copil este jucăuș. Joaca pentru el este forma supremă de a exista. Totul este o joacă. Inclusiv mâncatul, baia, pusul la culcare. Cu fiecare joacă, el învață. Despre el, despre ceilalți din jur (cine, cât, când, cum mă lasă să mă joc), despre lumea înconjurătoare unde, cu ce, până la ce limită pot să mă joc). O copilărie care să nu fie asociată cu joaca este o mare, mare tristețe. Adultul învață în timp că joaca este ceva ce se mai poate întâmpla doar atunci când toate celelalte, OBLIGATORII, sunt bifate. Doar că, în cazul celor mai mulți dintre noi, nu ajung niciodată să fie bifate cu adevărat. Și atunci nici joaca nu mai este o opțiune. Să fie aceasta explicația, dorul după niște partide corespunzătoare de joacă liberă și jucată doar pentru că putem?

Discuția rămâne deschisă. Și chiar te rog să participi la ea. Pentru că simt intens că ne-ar ajuta pe toți :)

Cu ce vine bătrânețea la pachet

Există studii care spun că oamenii de după 50 și ceva de ani devin cei mai fericiți. Pentru că – și ți-o zic pe scurt – abia după acea vârstă realizezi că nu mai ai cum să faci ceva măreț în viață, ca să zic așa. Pentru că nu prea mai ai timp. Așa că te relaxezi. Și îți zici ”ia să văd ce pot face eu cu ce și cu cât mi-a mai rămas din viața asta”.

Presiunea aia de a face ceva cu viața ta, cât mai măreț și cât mai lovitor, este teribilă pentru fericirea unora dintre noi. De aceea, când scapă de ea, unii simt că viața este chiar frumoasă prin comparație cu vremurile în care simțeau acea presiune (auto-impusă, la urma urmei).

Doar că nu știm cu adevărat dacă sunt mai fericiți sau nu. Știm doar ce simt ei. Ce cred ei că simt. Ceea ce este chiar ok. Dacă ei se simt fericiți, este foarte bine. Căci asta este ceea ce contează. Chiar dacă în cazul unora putem vorbi despre fericirea simțită ca de acea senzație de bine după ce nu ne mai doare degetul mic de la picior, pe care aproape l-am rupt în tocul ușii de la baie. Și care, după ce a trecut durerea aia crâncenă, ne face să credem că ne simțim bine. Pentru că uitasem între timp de durerea aia surdă de la șale :)

Dar să lăsăm studiile. Și să îți spun ce mi-a adus mine bătrânețea. Până acum. Până la 46 de ani. Ceea ce nu este chiar bătrânețe get beget, dar orișicât, ajută în acest context :)

Ei bine, cel mai mult îmi place că am muuuuult mai multă răbdare. Cu orice. Cu oricine. Eu consider o formă de înțelepciune așa ceva. Mai ales dacă mă uit comparativo-retrospectiv la cum eram. Când a avea răbdare cu orice și cu oricine aproape că echivala pentru mine cu o luptă pierdută! Bine, chiar dacă am făcut un progres enorm, în raport cu ceilalți pe linie de răbdare, încă sunt la nivelul genunchiului broaștei :)) Dar este un progres!

Bine, faptul că am răbdare în sine nu este mare șmecherie. Ce beneficii îmi aduce acest (nou) mod de a fi, asta-i discuția. Căci îmi aduce o mai bună înțelegere a celor din jur. Îmi aduce o întărirea a relațiilor cu cei apropiați (da, chiar și cu cei din familie). Și îmi aduce și o împăcare a mea cu mine. Că nu știu cum să îi zic altfel. Adică mă uit la mine, în oglinda aia proprie și personală din sufletul meu și îmi zic ”hai că e bine așa, boss” :)

Sigur că bătrânețea vine la pachet cu alte cele mai urâte, dar hai să nu stricăm feng shuiul acestui articol, zic. Ok, hai să precizez doar vorba cântecului: dacă după 40 de ani când te trezești nu te doare nimic, înseamnă că ești mort :))

Anthony Hopkins a sintetizat cel mai bine ce zic eu aici. Aș fi putut începe direct cu ce a zis el, serios :))

Și, totuși, cine ar vrea să trăiască pentru totdeauna?

Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, basmul care se regăsește într-o formă sau alta în multe culturi din lumea asta, ne oferă răspunsul: nu e chiar așa de distractiv.

Deși nu prea mă uit la filme (văd mai puțin de 10 filme pe an, o să îți zic în alt articol de ce), am văzut recent ”Dracula Untold”. Povestea este așa: Vlad Țepeș s-a sacrificat și a devenit vampir ca să își salveze oamenii din regat. Ceva de genul.

Ei bine, înainte de a deveni vampir cu acte în regulă, cel care era vampirul șef (cel care îl mușcase pe Vlad ca să îi dea puterile alea majore pentru bătălia cu invadatorii turci) i-a zis că, dacă vor trece trei zile și o să reziste să nu bea și el sânge, nu o să devină vampir. Dar o zicea cu regret. Pentru că, atunci când Vlad a băut totuși sânge (al doamnei lui, complicată chestiunea), vampirul ăsta șef aproape că nu mai putea de bucurie că Vlad o să îi ia locul și că astfel scapă de mizerabila asta de viață veșnică.

O fi bine să trăiești forever? Nu prea cred. Adică, mă rog, doar în condițiile în care și cei dragi din jurul tău au opțiunea asta. Ca să nu fii singur. Caz în care nu mai este o chestie așa de specială. Hai să întrebăm musca, săraca, ce părere are despre cât trăim noi oamenii. Sau să întrebăm broaștele țestoase cum este să trăiască atât de mult.

Căci aici este șpilul, cred eu:

A trăi forever (sau echivalent) singur, fără ceilalți care să îți valideze, practic, existența mi se pare ceva oribil, pur și simplu oribil. Forma supremă de chin.

Hai că închei acest articol cu ceea ce istoria consemnează ca fiind decizia lui Ahile, marele erou al războiului troian. Care a fost avertizat de mama sa că, dacă se va duce la război, va muri, dar lumea îl va slăvi pentru totdeauna ca un mare erou. Dacă vă rămâne acasă, va trăi pentru totdeauna (la un moment dat ar fi urcat printre zei sau ceva), dar nu va ști nimeni că a existat vreodată.

Și Ahile ia decizia fără să ezite: ”o să merg la război și voi rămâne în istorie”.

Și vin și te întreb: tu ce ai fi făcut în locul lui Ahile? :)

Aia zic.

Cam așa o să arăt eu bătrân, conform unei simulări făcută la Muzeul Vârstelor din București :)
Share on facebook
Distribuie pe Facebook
Share on linkedin
Distribuie pe LinkedIn
Share on whatsapp
Distribuie pe Whatsapp

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

5000 de abonați la newsletterul meu n-au cum să greșească :)