Eu cred că rareori spre deloc face așa ceva. Dintr-un motiv teribil de firesc, dar îngrozitor de greu de explicat: atunci când facem ceva DOAR pentru noi ceva suntem cei mai singuri din lume. Iar această singurătate ne înspăimântă.
Nu știu care mare gânditor zicea că cea mai mare problemă a omului modern este că nu reușește nici măcar 5 minute să stea singur doar el cu el. Mare adevăr… De câțiva ani buni, eu reușesc să fac asta. Să stau singur cu mine. Momente special, de-a dreptul speciale. În care eu decid la ce să mă gândesc. Și eu aleg la ce să nu mă gândesc.
Sigur că la început făceam aproape niște atacuri de panică atunci când încercam să intru în starea de a fi singur cu mine. Este foarte greu să te smulgi din ce este ritmul amețitor al vieții tale. Și să te oprești un pic. Și să rupi toate ”lanțurile” care te leagă de ceilalți. De orice altă întâmplare din jurul tău. De orice alt lucru. Și să stai să te gândești doar la tine.
O să vezi că, în timp, după ce reușești să învingi acele spaime de singurătatea tu cu tine, o să fie din ce în ce mai bine. Și o să ajungi de la a sta tu cu tine în etapa superioară: a sta tu cu tine PENTRU tine. Mi-e greu să explic ce se întâmplă. Sper să ajungi să vezi și tu. Să simți că acea formă de singurătate care te-a speriat inițial devine una din energiile majore ale vieții tale.
”Fac parte dintr-o generație pierdută și mă regăsesc numai când asist, în tovărășia altora, la singurătatea semenilor mei.” Așa zicea Umberto Eco în Pendulul lui Foucault. Carte scrisă înainte de apariția internetului în viața noastră.
Și, dacă atunci simțea autorul că se întâmplă așa ceva, îți dai seama ce vremuri trăim acum. Când social media roade din toarte încheieturile ceea ce am putea numi necesitatea de a fi singuri în viața noastră. Măcar pentru câteva minute pe zi.
De cele mai multe ori, suntem ceea ce soarta ne dictează că trebuie să fim. Dar avem și momentele noastre. În care noi decidem ce să fim.
De aceea este atât de trist că și în aceste momente nu reușim să ne adunăm forțele și să zicem ”ajunge!”. Și să renunțăm nu doar la obiceiurile care ne seacă de energie. Ci să alegem să ne oferim singuri posibilitatea de a alege.
Iar una dintre alegerile pe care este din ce în ce mai necesar să le facem este aceea de a fi singuri. Doar noi cu noi. Pentru noi.
Aia zic.
1 thought on “Tu când ai făcut tu ceva prin care să ai grijă de tine, DOAR de tine?”
Am 3 copii (21, 18, 14 ani), de la ‘bun inceput’=nastere :) i-am lasat sa fie singuri in limitele sigurantei :) , cu grija si indrumare corespunzatoare varstei (in spiritul indemnului pe care l-am tot propovaduit :) : ‘tine-ma strans, lasa-ma liber’). Si… i-a prins bine :) , chiar daca prima e ‘cel mai bine singura’, a doua a prins dependenta de sora, al treilea a prins dependenta de surori :), roadele se vad la toti 3 in tot ceea ce ei traiesc. Ai redat cu precizie ‘starea’ de neliniste a majoritatii. Ar fi minunat sa ajungem la varsta maturitatii ‘noi cu noi’, si sa nu fim nevoiti sa o luam de la zero fiind adulti pierduti in lumea adultilor. Parintii au un rol important in aceasta privinta. Venim aici si plecam ‘dincolo’ singuri, suntem responsabili pentru ceea ce suntem si vom fi (fara a da vina pe…); orice agatare emotionala, traditionala, profesionala, sociala ne induce in confuzie si nu mai stim sa decidem, gandim, cream liberi. Daca nu avem filtrul de ‘zgomot’ – ne vom zapaci busola :)