O întâmplare despre cât contează o jumătate de milimetru de bunătate

Io când îți tot spun că ar fi fain să fim mai buni unii cu alții. Sau măcar mai politicoși. Cam cum am pățit eu azi dimineață. Când am fost la pașapoarte la Mall Plaza. Fără programare (nu întreba, poveste lungă…). Am zis să ne încercăm norocul.

La intrarea în mall, omul care ne-a scanat certificatul verde a fost foarte politicos. A dat bună dimineața, ne-a întrebat dacă mergem la pașapoarte, ne-a explicat frumos cum să ajungem și ne-a urat succes.

Ai zice că nu e mare lucru. Dar pentru niște oameni ca noi care se pregăteau să dea piept cu birocrația românească (vă zic mai jos ce lupte am dat cu ea) a vedea prima persoană din acea zi că este politicoasă și nu pe invers, cum ar veni, a însemnat că am intrat și noi cu altă atitudine. Pozitivă.

Am ajuns la pașapoarte pe la 8.00. Programul oficial începea la 8.30. Dar era plin de lucrători acolo. Care salutau frumos, te întrebau dacă și când ai programarea, ”dacă nu aveți programare, vă rugăm să așteptați acolo, poate aveți noroc și se eliberează un loc”. Adică, din nou, o atitudine politicoasă, profesionistă. Normală, ai fi tentat să zici, într-o țară în care normalul este parcă excepțional. Iar atitudinea pozitivă ni s-a păstrat.

Eram mai mulți care nu aveam programare. Așa că o doamnă, care părea un fel de șef, după o scurtă discuție mai într-o parte cu un domn, care părea și mai șef, a decis să ne invite, la fel de politicos, să intrăm. Și ne-a îndreptat spre una din cămăruțele alea. Inițial am crezut că ne invită să stăm într-un fel de sală de așteptare. Nope. Intrasem direct să ne facă pașapoartele. Mie și Patriciei. De prisos să îți mai zic, dar tot o zic: atitudinea noastră pozitivă era cât China acuma.

Domnul care s-a ocupat de noi tânăr și la fel de politicos. Simt în accentul lui că e de undeva din Ardeal. Și îl întreb de unde. ”Din Maramureș”, zice. La care io, surprins, zic ”no, dă-i pace…”. Dar în graiul maramureșean. Care mi s-a activat instant. Și i-am povestit cum am venit eu în 1993 la facultate în București cu gândul că o termin și mă întorc acasă. Și uite cum au trecut anii peste mine… Deceniile, de fapt. Acuma peste atitudinea mea super-pozitivă s-a strecurat și nițică glazură de nostalgie…

Am terminat în nici 15 minute. Nu ne venea să credem cât de norocoși am fost. Nu doar că ne-am făcut pașapoartele. Ci că am întâlnit numai oameni cumsecade. Profi. De treabă, în esență. De unde și energia pozitivă pe care am primit-o. Și care contează enorm.

La ieșirea din mall, m-am dus către domnul acela de la pază, cu care ne întâlnisem la început, și i-am zis: să știți că ne-ați purtat noroc și vă mulțumim pentru asta. S-a luminat la față. Și mi-a mulțumit și el. Cât de simplu să răspândești un pic de bunătate…

Jumătatea aia de milimetru de bunătate contează enorm. Așa cred eu, cel puțin.

În mașină, în drum către birou, i-am zis doamnei mele așa: la cât de bine ne-am mers în dimineața asta, musai să facem și noi niște bine azi, c-așa-i corect, așa merge universul ăsta în care ne place să trăim. Bine, nici măcar nu a trebuit să îi zic. Căci am știut că și ea gândea la fel.

Dar stai așa că nu-i așa. În sensul că, într-un soi de ironie retrogradă, toată pozitivitatea pe care am pățit-o noi a fost potențată, printr-un contrast teribil, de următoarea întâmplare.

Imediat după noi a ajuns la pașapoarte un cuplu. Cu un copil mic, de câteva luni. Femeia nu avea mască. Și a întrebat dacă e obligatoriu să o poarte. Doamna, cea care părea șefă, i-ar răspuns foarte politicos că este obligatorie masca. Și a rugat-o să meargă să își facă rost de una. Pentru că ”noi nu avem de unde să vă dăm, și măștile pe care le folosim le-am cumpărat din banii noștri”.

Moment în care soțul nemascatei a izbucnit. Și i-a luat la măscări. Că de ce nu ai măști, că ce penibil sunt, că alea și alea. Urâte vorbe. Foarte urâte. Ba chiar s-a legat și domnul (care părea șef și mai mare) că are un costum de țărănete și că rânjește ca prostu. Deși costumul era unul normal. Și cum să îți dai seama că rânjește cineva de sub mască? În timpul acesta doamna, care părea șefă, și-a păstrat impecabil cumpătul. Și l-a rugat să vorbească frumos. Și să încerce să rezolve problema cu masca. Pentru ca să poată să intre să își facă pașaportul.

Masca a primit-o de la o doamnă care aștepta la coadă. Asta în timp ce nemascata a luat-o fără un mulțumesc. Și s-a dus înspre bărbatu-so zicând sictirită ”n-ai cu cine cu țăranii ăștia”.

Aia zic.

NOU: Îți recomand masterclassul meu de digital marketing în 22 lecții video.

Citește cartea mea ”Ce ne facem, domle, cu influencerii ăștia?” și, dacă nu îți place, îți dau o bere :D

Abonează-te la newsletterul trimis de maximum două ori pe săptămână celor peste 5.300 de abonați.

Despre autor: Fondator și asociat al agenției de comunicare integrată Kooperativa 2.0. Trainer cu peste 300 de workshopuri pe teme de marketing digital susținute. Speaker și moderator la peste 300 de evenimente de business. Blogger din 2007, cu peste 13.000 de articole scrise.

Contact: cristi@kooperativa.ro

Share on facebook
Distribuie pe Facebook
Share on linkedin
Distribuie pe LinkedIn
Share on whatsapp
Distribuie pe Whatsapp

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

5300 de abonați la newsletterul meu n-au cum să greșească :)

Abonarea este aproape gata!

Mai trebuie doar să îți confirmi adresa de email.

Pentru a completa procesul de abonare te rog să accesezi link-ul din emailul de confirmare pe care l-ai primit.

A apărut o eroare.

Te rog să reîncerci mai târziu.

Dacă problema presistă, te rog să îmi scrii.

5300 de abonați la newsletterul meu n-au cum să greșească :)

Abonarea este aproape gata!

Mai trebuie doar să îți confirmi adresa de email.

Pentru a completa procesul de abonare te rog să accesezi link-ul din emailul de confirmare pe care l-ai primit.

A apărut o eroare.

Te rog să reîncerci mai târziu.

Dacă problema presistă, te rog să îmi scrii.