Cum l-am făcut tâmpit pe un vice-președinte de corporație

Cam o dată la trei luni, primesc câte un mesaj de la cineva, care îmi zice – în mare – cam așa: ”îți mulțumesc foarte mult pentru că ce mi-ai zis tu în urmă cu ceva vreme mi-a schimbat viața”.

Când văd un astfel de mesaj, mi se oprește un pic respirația și (cred că) îmi crește la modul serios pulsul.

Adică am o reacție fiziologică la un impuls psihologic (ar zice cineva mult mai deștept decât mine; sau n-ar zice așa ceva, tocmai pentru că este mai deștept decât mine).

Dar știi de ce am această reacție? Pentru că mi se atribuie ceva ce nu merit. Da, știu, pentru un arogant ca mine, să zic așa ceva, este mare lucru. Dar o zic.

Pentru că există o mare diferență între aroganță și lipsa de adevăr. Una imensă.

Iar adevărul este că, în cazul celor mai mulți dintre cei care îmi transmit astfel de mesaje, eu nici măcar nu îmi mai aduc aminte cine sunt… De aceea, zic, mi se atribuie ce nu prea merit.

Mă întâlnesc cu sute de oameni într-un an. În sensul că vorbesc cu ei măcar două minute, că schimb cu fiecare dintre ei măcar juma de impresie.

Pentru că am o viață socială foarte activă. Și pentru că așa sunt eu de felul meu, dar și pentru că meseria îmi scrie în fișa postului că de acolo, din întâlnirea cu oamenii, îmi iese mie businessul cel mai bun (căci puțini rezistă personalității mele fermecătoare, despre care o să vorbesc un pic mai jos).

Mă ascută live mii de oameni într-un an. Pentru că am o medie de cel puțin 50 de evenimente unde sunt, după caz, speaker sau trainer. Evenimente care înseamnă public de câteva sute de persoane, sau colegi de workshop (că eu așa le zic) nu mai mult de 10.

Apropo de ascultat, profit de ocazie (cum ar zice un director de instituție bugetară) să îți spun despre Podcastul lui Chinezu, despre sănătate mintală, cu niște invitați care sunt aur curat, o să vezi (mă rog, o să auzi…).

Mă citesc pe internet (și în rarele ocazii când mai scriu în anumite publicații de print) sute de mii de oameni într-un an. Și, când zic mă citesc, mă refer la faptul că acești oameni chiar citesc ce zic, nu doar ”răsfoiesc” și merg mai departe.

Ei bine, printre toți acești oameni, sunt și cei care vin, după niște vreme de când am interacționat cu ei, să îmi mulțumească. Înțelegi, deci, de ce nu îmi adud acminte despre ei…

Îți zic toate astea nu pentru a-mi justifica faptul că nu îmi aduc aminte de cei mai mulți dintre cei care îmi mulțumesc pentru că le-am zis ceva cândva ce le-a schimbat viața. Pentru că nu simt nevoia să justific ceea ce sunt, dacă vrei.

Dar ți le zic pentru că vreau să înțelegi cât de important este să fii ceea ce ești tot timpul, indiferent de context, de anturaj sau de starea emoțională. Ceea ce încerc să îți demonstrez în continuare.

Cum l-am făcut tâmpit pe un vice-președinte de corporație

Dacă i-ai întreba pe cei care mă știu cu adevărat (căci există și la faza asta cu ”știutul cuiva” mai multe grade de înțelegere, desigur) cam cum sunt, bag mâna în foc la modul corespunzător că principala caracteristică pe care mi-ar atribui-o ar fi asta: ”ți le zice direct”.

Da, sunt un tip foarte direct. Dar nu pentru că mi se pare cool sau trendy (deși este; în draci) ci pentru că am învățat în mulți ani în care am fost altfel, că acest mod de a zice omului în față ce ai în minte este singura modalitate în care eu pot interacționa corect cu cineva.

Corect, în acest context, înseamnă fix ce zic: nu îl aburesc și mă aștept din partea celuilalt să nu mă aburească.

Să nu crezi că așa am fost întotdeauna. Dă-i pace… Ca să ajung la nivelul ăsta de spus direct în fața omului ce gândesc am parcurs multe etape. Foarte multe. Toate încercări de a găsi calea cea mai bună pentru mine.

Doar că abia când am ajuns în această etapă a existenței mele am văzut că a spune direct omului în față ce crezi este cel mai potrivit mod de a fi pentru mine.

Și am ajuns la nivelul la care un vicepreședinte de corporație cu câteva mii de angajați, prezent la un workshop de social media pe care l-am susținut în compania lui, mi-a zis, la partea de concluzii așa:

Este prima dată când cineva mă face tâmpit și nu doar că nu mă deranjează, dar îmi și place.

Da, l-am făcut tâmpit. Dar uitându-mă în ochii lui și râzând larg la un răspuns funny de-al lui și zicându-i ”măh, tâmpit mai ești”.

Omul nu s-a supărat pentru că, dincolo de cuvântul ofensator (oricum o învârți), modul în care i-am zis-o, limbajul non-verbal în care am făcut-o, toată atitudinea mea, deci era de deschidere maximă, de transparență totală, de lipsă acută de abureală.

Și acum compară ”măh, tâmpit mai ești” al meu cu o exprimare super-corectă gramatical, politic și cum mai vrei tu, dar care nu este sinceră, nu îți transmite mare lucru și, pe scurt, nu te ajută în viață (bine, faptul că l-am făcut tâmpit nu l-a ajutat, desigur, dar l-a ajutat mult ce am făcut în contextul în care l-am făcut tâmpit).

Când acumulezi frustrări, ești principalul vinovat

Dar știi care este cel mai mare beneficiu pentru mintea și sufletul meu știi atunci când sunt direct și spun omului ce gândesc?

Nu mai acumulez frustrări. Pentru că nu le dau timp să se acumuleze.

Sigur că, uneori, acest mod de a comunica presupună că îmi sare țandăra (chestie care vine la pachet cu modul de exprimare directă; dacă enervarea nu vine natural, înseamnă că te scremi să fii direct, nu ești cu adevărat, ai grijă…).

Dar este mult mai bine să mă înfoc brusc și să rezolv potențiala problemă acolo, pe loc, decât să tac, să țin în mine, să acumulez, și frustrarea (frustrările, de fapt) pornite de acolo să mă macine încet, în timp, cu efecte care, cumulate, dau în alte alea.

Plus că am observat în timp că răbufnirile directe în timp real mai au un avantaj: funcționează ca un filtru foarte bun. Adică înțeleg mai multe despre persoane din fața mea în funcție de cum reacționează la răbufnirea mea.

Ceea ce este aur curat din perspectiva posibilei relații cu respectiva persoană (de ce să pierdem timpul niște luni bune până să ne dăm seama că, la nervi, nu am putea colabora?).

Evident că vorbim despre răbufniri ce nu depășesc limita bunului simț, a politeții sociale, dacă vrei. Adică una este să îi zic unuia (cum mi se întâmplă frecvent, spre amuzamentul teribil al celor din sală și spre transformarea la față a celui căruia mă adresez) ”boss, vezi că ești pe arătură” și să îi și aduc argumente (a vorbi fără argumente, a da doar sentințe, ah, acest păcat al viețuitorului online…) și alta este să zic ”ești un dobitoc sinistru”, după care orice argument aș aduce ar fi apă de ploaie căzută pe un canal de fontă spart pe-alocuri de un bou care a dat cu copita.

Dacă vrei, și în acest caz al diferenței dintre vorbirea directă și tăcerea și mai directă (pardon my French) vorbim despre o chestiune de alegere.

Pentru că tu alegi să reacționezi așa cum o faci: vorbind imediat și direct sau tăcând tot imediat și direct în suflet (ți se adună frustrarea).

Când ratezi momentul să fii ceea ce ești, se cheamă că nu ești ceea ce ar trebui să fii

Apropozito de alegere pe care tu (ar trebui să) o faci, îți spun doar atât:

Atunci când nu tu alegi cum să reacționezi într-un anumit context, alege contextul pentru tine.

Ceea ce este nașpa. Pentru că, practic, înseamnă că ai pierdut controlul asupra a ceea ce ști tu (sau ar trebui să fii…) în acel moment. Pentru că ai oferit cu o lejeritate ceva de speriat controlul celor cu care interacționezi.

Să nu îmi zici că nu este așa, că nu te cred. Adică vrei să îmi zici că, în loc să vorbești direct cu cineva fix în momentul când acel cineva a zis ceva ce nu ți-a convenit, tu taci din gură (adică pierzi controlul asupra a ceea ce ar trebui să fii, da?) pe sistem de ”lasă că o să îi zic io vreo două mai încolo”?

Mai bagă o fisă. Pentru că faza cu ”o să îi zic io vreo două mai încolo” este traducerea în limbajul tău interior a ceea ce oricine altcineva numește, ai ghicit, că ai pierdut controlul în acel moment asupra a ceea ce ar trebui să fii în acel moment.

Nu te cert. Dacă înțelegi asta, că te cert, este fix treaba ta. Uite, tot o chestiune de alegere. Adică în loc să alegi să îți zici în barbă (dacă nu ai barbă, fă un exercițiu de imaginație, știi cum zic…) ”hmmmm, oare s-ar putea să aibă dreptate tâmpitul ăsta ale cărui rânduri tocmai le citesc?”, tu alegi să crezi că te cert și să te superi, aia e, e alegerea ta.

Dar ar fi foarte bine să te superi, să știi! Și să te oprești fix acum din cititul acestui text și să scrii un comentariu sau să îmi dai un mesaj (sau un mail pe cristi@kooperativa.ro) în care să îmi zici că nu am dreptate, că-s pe arătură sau ce mai vrei tu să îmi zici.

Ar fi foarte bine să faci asta, zic. Pentru că ar fi o dovadă excelentă că ești ceea ce trebuie să fii în acest moment și că acționezi pe cale de consecință. Acum. Direct. Fără să lași frustrările să se acumuleze.

S-ar putea să greșești când îmi transmiți supărarea ta? Poate da, poate nu. Nu știm. Nu știu nici eu, nu știi nici tu.

Și știi de ce nu știm? Pentru că încă nu ai făcut-o. Și nici nu o să știm niciodată dacă nu o să o faci. Măcar atâta știm!

Share on facebook
Distribuie pe Facebook
Share on linkedin
Distribuie pe LinkedIn
Share on whatsapp
Distribuie pe Whatsapp

5 thoughts on “Cum l-am făcut tâmpit pe un vice-președinte de corporație”

  1. Yes Sir, felul tău direct este corect și adecvat hărții tale mentale, iar în cazul acelui manager s-a putut crea acea legătură emoțională și mentală care să ducă la un rezultat bun. Te poți gândi că asemenea abordare franca și directă este inutilă în multe alte cazuri și situații când adri șanțul nu are capacitatea interioară de a prelua mesajul frontal și de a face ceva bun, pur și simplu, îl înțelege sau îl percepe ca un atac la propria persoană, la propria identitate. Caz concret din zilele noastre cu ceea ce produc mediatic liderii noștri politici care știu că se adresează unei populații lipsite de valori reale, de obiective și empatie socială. Întrebarea ar fi : cum să abordezi direct, frontal, sincer, milioane de asemenea ascultători și executanți de ordine militare ca să înțeleagă să nu fie „tâmpiți” ?

    1. Scuze că răspund așa de târziu. Asta-i prima chestie. A doua chestie, referitor la întrebarea ta, răspunsul meu este simplu: nu am nici cea mai mică idee :)) Adică mi-aș depăși grav limitele competenței (care și alea, săracele, sunt cum sunt… :D).

  2. A spune adevărul „franc” în față este un mare bolovan în calea culturii noastre româno-balcanice, în care suntem mai degrabă obișnuiți cu datul din colț în colț, cu spusul pe ocolite și cu bârfitul pe la spate (pleonasm!). E o chestie atât culturală, cât și – fără îndoială – de (lipsă de) inteligență. Încă mai există foarte, foarte mulți indivizi extrem de susceptibili, de defensivi, care sar ca arși și te bănuiesc de intenții dușmănoase la orice afirmație nevinovată. Și există chiar majoritatea oamenilor satisfăcător de educați, dar obișnuiți cultural să primească totul ca pe un atac la persoană și să facă drame psihologice și ranchiuni eterne. Așa că de aici și până la a putea spune lucrurilor pe nume mai avem cale lungă, zi de vară până-n seară.

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

4300 de abonați la newsletterul meu n-au cum să greșească :)