Nostalgia vine de la nostos+algos.

Nostos = întoarcerea acasă. În Grecia Antică, referința era de regulă făcută despre cei care se întorceau teferi din război.

Algos = suferință. Sau dor. Sau dorință. O șaormică greu traductibilă (zic specialiștii, nu io).

Cel care a pupat cei doi termeni și i-a făcut nostalgie a fost Johannes Hofer. În 1688. Ca să denumească mai științific, gen, afecțiunea psihologică în care pacienții erau blocați în trecut.

Bine, termenul a fost folosit cam cum folosim noi termenul Adidas când zicem adidași Nike. Adică mulți i-au zis nostalgie depresiei. Sau anxietății. Sau pur și simplu dorului după iubit sau iubită.

Erau anii (secolele, de fapt) când afecțiunile psihice erau trecute ori la capitolul fițe, ori la capitolul nebuni de legat. Așa că, din rațiuni oarecum puritano-poetice, mulți au preferat să zică nostalgie când se refereau la tot felul de afecțiuni.

Adevăru-i că sună mult mai bine decât ceva diagnostic. Și altfel te simți ca om când nu faci nimic să ajuți pe cineva cu nostalgie (”lasă că-i trece, n-am io treabă”) decât te simți când nu ajuți pe cineva clar diagnosticat cu o afecțiune psihică.

O formă de lașitate semantică, la urma urmei. Sau cum să îi zic?

Și, dragă cetitorule care ai citit până aici, vin și te întreb: Ce s-a schimbat în termeni de percepție a afecțiunilor psihice în ultimele două secole? Dă-mi niște vești bune, rogu-te.

Aia zic.