Era prin 1996. Eram proaspăt jurnalist de televiziune. La una din cele mai importante televiziuni de atunci. Și, junior fiind, eram trimis doar la chestii mai ușurele, nimic spectaculos. Dar o dată, când toți seniorii erau prinși cu alte treburi, m-au trimis la o conferință a unui partid politic aflat în coaliția de guvernare. Toată lumea se aștepta să anunțe atunci că o să iasă din coaliție.
Am fost foarte emoționat când am primit vestea că eu mă voi ocupa de un subiect care pentru mine era uriaș în acel moment. Și, ca să fie stresul și mai mare, am primit de cameraman pe cel mai dur, cel mai rău, cel mai zbir dintre toți. Pentru că el era la îndemână atunci.
Omul era lovit cu pucul. Striga la șefi (inclusiv la patronul televiziunii!), striga la jurnaliștii cu care mergea pe teren, filma ce îi trecea lui prin minte (în loc să asculte de jurnalist, care avea în cap planul știrii). Pe scurt, un tip extraordinar de dificil. Și cu el a trebuit să plec eu la fimarea cea mai importantă din viața mea.
Ajunși acolo, evident că al meu cameraman făcea fix ce dorea sharful lui. Iar eu, stresat și că trebuie să fiu atent la ce se întâmplă în conferința de presă (și era buluc de jurnaliști), și că să fiu sigur că am imaginile de care am nevoie, eram super-tensionat.
Așa că am comis greșeala: în loc să îi dau cameramanului meu firul de la microfon ca să îl cupleze la cameră, să avem și noi voce pe imagine, am uitat, pur și simplu am uitat să o fac.
Bine, acuma râd când îmi aduc aminte. Dar atunci, când ne întorceam de la filmare înspre redacție și am realizat că eu stăteam ca prostănacul cu microfonul ăla cu cub cu sigla televiziunii doar de formă, căci sunet ca lumea ioc, am crezut că se năruie cerul pe mine.
Evident că în redacție, unde am ajuns cam cu juma de oră înainte de a începe jurnalul de seară, când au aflat șefii ce am făcut, s-a dezlănțuit iadul asupra mea. Căci știrea despre ruperea coaliției de guvernare ar fi trebuit să intre prima din jurnal. Și a intrat. Dar cu subtitrări. Ca să înțeleagă lumea ce se vorbea acolo.
Eram dărâmat. Mi se înecaseră toate corăbiile. M-am retras într-un colț și parcă mă simțeam golit de orice energie și dorință de a mai face presă.
La un moment dat, s-a apropiat un coleg de mine. Și mi-a zis ceva ce a rămas cu mine toată viața.
”S-au supărat pe tine pentru că ai distrus munca unei întregi echipe. Dar să nu uiți niciodată că tu faci parte din această echipă. Și că, la bine și la rău, noi suntem alături de tine și tu alături de noi. Acum ești la rău. Dar o să fie bine. Dacă și tu vrei. Pentru că noi vrem”.
Atât mi-a zis. Și a plecat.
Era nebunul. Cameramanul.
Am fost năucit. Dar cumva eliberat de toată energia negativă a întâmplării prin care trecusem.
Așa că m-am scuturat de gândurile nașpa și m-am dus la secretarul de redacție de atunci hotărât să zic tare și răspicat ”da, știu, am greșit, dar vreau să merg în continuare pe drumul ăsta!”.
Nici n-am apucat să deschid gura și el mi-a zis, zâmbind mucalit: ”Gata, pufarine, ai primit botezul. Abia acum te poți considera jurnalist. Bine ai venit în echipă”. Și mi-a făcut programul de filmări pentru a doua zi.
Cred cu tărie că ce mi s-a întâmplat atunci a fost unul din momentele hotărâtoare pentru acea fibră din ceea ce sunt care înseamnă că pentru mine echipa este cel mai frumos mod de a munci.
Echipa aia care te apreciază. Care îți ține spatele. Care te ajută să mergi înainte. Dar și echipa care pune tunurile pe tine atunci când greșești. Nu ca să te lovească, ci ca să te ajute să înțelegi că nu așa se fac lucrurile.
A fost lecția decisivă pentru mine, care mi-a scris cu cretă de foc pe tabla sufletului (pfoai ce leșinătură metaforică am băgat aici… :D) așa: frățică, fără echipă ești din față zimbru, din părți timbru, ești doar un viitor fost nime-n drum.
Ceea ce vă doresc și dumneavoastră :)
1 thought on “Cum am învățat că fără echipă ești din față zimbru, din părți timbru”
Jos palaria pentru echipa de atunci!! Dar am senzatia ca in ultima vreme astfel de echipe nu prea mai exista.Cred ca am ajuns sa ne vanam greselile, sa ne luam locul unul celuilalt, sa ne acuzam si sa ne pedepsim colegii, eventual si sa ii eliminam din grup.Ne-am inrait si am devenit egoisti,de parce le-am putea face pe toate singuri.