Și exemplific. Povestea pe scurt este așa. Într-una din seri, ajunge doamna mea ruptă de foame. Și îmi zice că nu mâncase toată ziua, atât de multă treabă avusese. Și mă enervez. Dar nu îi zic ei direct, că îmi era că scoate preșul no 78786, ăla cu macrameu cu delfini.

Dar a doua zi, pe la amiază, mă duc și îi cumpăr de mâncare. Gătită, frumos, de la Senvis.ro. Că e peste drum de biroul Kooperativa 2.0. Iar doamna are biroul cam la 127.45 m. Așa că am purces să îi duc mâncarea.

Am zis că îi fac o surpriză. Una de aia utilă. Că mie astea îmi place, surprizele utilitare, cum ar veni. Ei, aș, dă-i pace. Surpriză a fost. Dar pe linie că tocmai ce se pregătea să iasă la masă cu colegii

Așa că am făcut stânga-mpreujur și m-am întors la birou. Iar mâncarea surpriză pentru doamna mea a fost numai bună pentru doamna burta. Tot a mea.

Că aici am vrut să te aduc. Nu la burta mea, bre. Deși și ăsta ar fi un subiect, că e cam gonflată și cam pufarinizată. Și aș vrea să numai fie… Poate altă dată.

Ideea este că aș fi putut să fiu demoralizat. Că am vrut să fac o surpriză doamnei și că nu mi-a ieșit. Și să nu mai vreau să fac de astea. De teamă (sau cum să îi zic). Ceea ce ar fi o imensă greșeală.

A face cuiva o surpriză nu este un sprint. Dar nici maraton, dă-i pace. Adică dacă i-ai face surprize în fiecare zi, surpriza adevărată ar fi să nu îi mai faci. Dar un cross tot este. Bine, hai, un crossuleț.

După mintea mea atâta câtă este (și stă și lejer în creier), e ca orice lucru în viața. Dacă nu îți iese din prima, asta nu înseamnă să nu îl mai faci. Ci să îl tot faci până tragi una din două concluzii: 1. chiar n-are rost să îl mai faci, ești praf la așa ceva 2. după ce l-ai făcut, ce urmează de făcut?

Când te demoralizezi din prima, îți faci rău. Tu, ție. În sensul că îți retezi șansa de a păți ceva bun. Tocmai pentru că nu mai vrei să faci. Din teama de a nu ți se întâmpla ceva rău.

Doar că, vezi tu, viața este de fapt un șir de întâmplări rele, întrerupte din când în când de întâmplări bune. Și, dacă nu treci prin alea rele, nu au cum să ți se întâmple alea bune.

Căci viața formată dintr-un șir de întâmplări numai bune se numește crestobidritovacită. Exact, ceva ce nu există.

Aia zic.