Serios. Dacă ar fi să poți alege, tu te-ai căsători cu tine? Decizie care, desigur, ia cu ea la pachet părțile tale bune. Dar și părțile rele. Lumina din tine, dar și negura pe care o conții. Energia ta pozitiva dar și gaura neagră (pe care toți o avem, de altfel).

Nu-mi aparține această întrebare. E a doamnei Edith Eva Eger. Psiholog. Autoare de cărți de dezvoltare personală. Și supraviețuitoare la Auschwitz. De aceea îi spun doamnă. Pentru că cele trei trăsături enumerate anterior au ajutat-o să facă din cartea Darul – 12 lecții care îți vor salva viața un ajutor teribil pentru cei dintre noi care au nevoie de astfel de întinderi de mână simbolice ca să trăiască mai bine în viața lor.

Din această carte face parte și întrebarea din titlu. Care m-a lovit la feng shui. Grav. În două sensuri.

Sensul 1. Este o întrebare atât de simplă, încât m-am mirat că nu m-a dus capul să mă întreb singur așa ceva. Adică este un fel de întrebare-oglindă excelentă. Căci nu îți dă variante de a ocoli răspunsul. Adică nu e că poți să o bagi pe aia cu ”hai că mai vorbim, te sunt eu, dacă e”:

Întrebarea e directă. Și necesită un răspuns direct. Da sau nu. Atât. Poate nu merge. Poate înseamnă că te minți singur/ă.

Sensul 2. M-am reîndrăgostit de doamna sufletului meu pentru că am înțeles cât de greu i-a fost și îi este să trăiască de 25 de ani alături de unul ca mine.

Abia când mi-am pus întrebarea dacă eu m-aș căsători cu mine, m-am încruntat. Căci, în loc de a-mi răspunde singur cu un ”daaaaaa” puternic și răspicat, m-am trezit că ezit teribil de mult. Ceea ce mi-a provocat, pe loc, o uluială maximă. Căci, în aroganța mea funciară (alții i-ar spune că am reușit în ultimii ani să mă fac să îmi chiar placă de mine), mă consideram o partidă pe cinste. Și încă mă consider.

Doar că, iată, nu pentru mine. Căci, iată, dacă mă obligi să zic dacă m-aș căsători io cu mine, răspunsul meu este ”nu”. Pentru că am atât de multe părți grele (ca să nu le zic rele, că mă ia cu anxietate deja…) încât mi-ar fi cam frică să mă leg la soartă, ca să îi zic așa, de unul ca mine…

Pe de altă parte, o fi adevărată și chestia cu atracția pe care o simțim față de ceea ce noi nu putem fi. Adică așa îmi explic de ce doamna mea, o adevărată lady din 9089796985 puncte de vedere, a ales în urmă cu un sfert de secol să îmi zâmbească devastator și să îmi permită să mă lase să o iubesc.

Nu știu ce să zic… Dar ce știu este sigur: sunt un mare, mare norocos. Cu mențiunea că nu-s ca-n bancul cu baba care cerea în mod repetat ”Doamne, dă-mi și mie noroc să câștiga la Loto” până ce Doamne-Doamne s-a enervat și i-a zis ”dar cumpără un bilet la Loto, baboooo!”. Căci am muncit enorm la relația noastră. Și încă muncim din greu.

Căci, dacă am înțeles ceva din aproape 47 de ani de viață și 25 de relație minunată, este asta:

Muncești ca să iubești și iubești ca să muncești.

Ceea ce vă doresc și dumneavoastră.

Aia zic :)