Probabil una din una din marile realizări vieții mele este că am învățat să spun ”nu”.
Dar există o realizare și mai mare: faptul că reușesc să spun ”nu” celorlalți fără să simt nici regret, nici remușcare, nici frustrare, nici părere de rău.
Multă vreme am fost prizonierul simpăticoșeniei proprii. Că nu știu cum să îi zic altfel. Prin asta înțeleg faptul (atât de păgubos…) că mă durea dacă nu eram plăcut de ceilalți. Și făceam orice doar ca ceilalți să mă placă.
Am reușit asta. De cele mai multe ori. Lumea mă plăcea. ”Ce băiat simpatic, săritor, om fain, ce să mai…”. Așa ziceau mulți. Și aveau dreptate. Eram toate astea.
Dar știi ce NU eram? Fericit. Sau, mai bine zis, împăcat cu mine însumi.
În timp am realizat că mă costa ENORM să îi fac pe ceilalți să mă placă. Teribil de mult timp irosit. Resurse mentale și sufletești risipite fără frână. Și, poate cel mai idiot lucru pe care l-am făcut pe linia asta, nu am ținut cont de costurile de oportunitate.
Costul de oportunitate este valoarea alegerii pe care nu ai făcut-o.
Aceasta este definiția mea favorită. Aplicat la efortul meu de (muuuuulți…) ani de zile să mă fac plăcut a însemnat că neglijam alte aspecte ale vieții mele. Că nu mai aveam timp de ele. Iar dintre toate aceste aspecte neglijate în acele vremuri (de tristă amintire pentru mine…) două îmi zâmbesc acum amar din nostalgia-mi proprie și personală: familia și timpul meu doar eu cu mine.
Am împlinit 50 de ani. Și, cum ziceam, una din realizările vieții mele este că am ajuns să fiu semi-zeu la a spune nu. Fără regret. Fără remușcare. Fără frustrare. Și fără părere de rău.
Atunci când spui ”nu” celorlați, îți spui ”da” ție.
Aceasta este mantra mea. Crezul meu. Benzina cu care funcționez. Și, dacă vrei, putem povesti pe tema asta. Să îți spun cum am ajuns la acest nivel. Ce ai de făcut. Cum să îți faci planul de bătaie. Și care sunt resursele pe care le poți folosi.
Aia zic.