O văd din ce în ce mai des. Și mai aprig. Și mai întristător.

Uneori, această tendință vine cu o izbucnire împotriva celui care militează pentru a rămâne în realitate. Am rămas surprins, spre exemplu, de multe reacții la newsletterul meu în care întrebam abonații în ce categorie se regăsesc: cred că o catastrofă este eminentă sau sunt de un optimism contextual?

Am fost acuzat că îmi arunc frustrările asupra lor, asupra abonaților. Unii chiar s-au dezabonat pe motivul ăsta. M-a surprins această interpretare. Pentru că intenția mea nu era să îmi vărs nicio frustrare (îți dau colea jos newsletterul să citești și tu dacă există așa ceva în ce am scris). Ci doar să discutăm despre o stare de fapt, ca să îi zic așa. Pe care o văd din ce în ce mai des.

Catrastrofismul determinist și optimismul ochelari de cal.

Cam așa văd că sunt noile bule extreme. În prima categorie sunt cei care s-au lăsat păgubași în a mai spera că lumea se duce în direcția bună. În cea de-a doua sunt cei pentru care singura soluție este să ne forțăm să fim optimiști, măcar pentru binele nostru psihic (auto-amăgirea funcționează mereu în viața noastră; doar că unii nu recunoaștem că facem asta).

Ambele atitudini extreme, din punctul meu de vedere, reprezintă o fugă de realitate. Bine, la urma urmei ce înseamnă realitatea? Discuția despre diferențele și similitudinile dintre realitate și adevăr sunt fascinante. N-avem acum timp de ea.

Dar discuția pe tema asta ne învață un lucru: realitatea este la fel de personală ca gusturile în materie de muzică. Realitatea mea nu este la fel cu realitatea ta. Ba uneori tu vezi roșu, iar eu albastru. Și amândoi credem că asta este realitatea. Unii chiar cu tărie de cremene oțelită de sudoare stahanovistă.

Iar despre adevăr ce să mai zicem? Întreabă un stelist ce este adevărul. Și apoi întreabă un dinamovist.

După mintea mea, atâta câtă mai este, tocmai faptul că îți pui astfel de probleme de percepție, ca să le zic așa, înseamnă a sta în realitate. Sau, mă rog, a încerca să stai. Și că orice deplasare înspre una din aceste extreme nu doar că te trimite la periferia realității, dar îți și subțiază gravissim deschiderea spre de a încerca să înțelegi și partea de realitate/adevăr a celuilalt.

Ceea ce, dragii moșului chinezu, înseamnă că îți mulțumesc că ai citit până aici. Că nu e puțin lucru să aloci timp pentru asta. Dovadă irefutabilă că încă ești în realitate.

Mă rog, în realitate asta digitală. Că și asta-i o discuție: cât de reală este această realitate raportat la realitate aialaltă, aia reală. Sau cum?

Aia zic.