Ești de acord cu zicerea din titlu? Că io am sentimente mixate, cum ar zice patagonezul ajuns din greșeală în Poplaca.

Cunosc oameni din ambele categorii. Oameni care au tot ce le trebuie, dar nu reușesc să fie ceea ce vor să fie. Și oameni care nu au tot ce le trebuie, dar sunt mult mai aproape decât primii de obiectiv.

”Dar ce înseamnă tot ce trebuie?”, ai putea întreba, pe bună dreptate. Căci dragă cetitorule, tocmai în a defini această sintagmă constă întreaga chestiune.

”Tot ce trebuie” poate înseamna pentru un dinamovist să ajungă să joace în grupele Champions League. Căci există oameni care își agață ”trebuie” de niște cuie aspiraționale. Că așa sunt ei. Și așa aleg să trăiască.

”Tot ce trebuie” poate însemna pentru o mamă singură, care trăiește într-o sărăcie lucie, să aibă resursele să își trimită copiii la școală. Căci există oameni pentru care ”trebuie” ține de granița dintre a trăi prost și a trăi decent.

”Tot ce trebuie” poate însemna pentru cineva care a fost diagnosticat cu o boală gravă să supraviețuiască. ”Trebuie” înseamnă aici a găsi acele resurse ca să trăiască.

”Tot ce trebuie” ține, în esență, de sistemul de referință. Unul propriu. Al fiecăruia dintre noi. Acest sistem ni-l construim în timp. Greu. Foarte greu. Mă rog, cei care reușim să o facem.

Eu personal, mi-am construit acest sistem după enorm de mulți ani de trudă. De luat la pilă. De mers pe fentă. Pe multe fente. Timp în care am experiementat tot felul de variante. Doar ca să ajung la ceea ce practic acum. Și în care cred cu tărie.

Sistemul meu de referință seamănă cu un motor cu patru pistoane. Și tot ce fac în viață raportez la unul din aceste pistoane. Și, de fiecare dată când fac asta, pun întrebarea: mă ajută să fac unul din cele patru pistoane să funcționeze și cum? Că asta înseamn să ai un sistem de referință. După mintea mea.

Cele patru pistoane sunt:

– Viața profesională

– Familia și prietenii

– Hobbiurile

– Timpul meu doar eu cu mine.

La ce mă ajută ce scriu aici? Care este pistonul de referință, ca să îi zic așa, pentru aceste rânduri? Ehe, dragă cetitorule, aici ajungem să ne scăldăm, ca un prepelicar într-o băltuță mustind de balegă de mânz, în acea zonă gri a oricărui sistem. De fapt, a oricărei părți din viață. Căci presupun că ai ajuns la vârsta la care știi că nimic nu este alb sau negru. Ci o amețitoare și zdrobitoare de multe ori plajă de nuanțe de gri.

Ei bine, ca să (îmi) răspund, totuși, la întrebare, uite: zona gri în acest caz este că mă raportez cu aceste rânduri la două pistoane, nu doar la unul. Dar nu egal. Căci este cam 73,45% vorba despre pistonul al patrulea (timpul meu doar eu cu mine). Și restul ține de pistonul al treilea (hobbiurile). Cum de am ajuns la combinația asta, o să îți spun altă dată. Că e interesat (ce să mai zic și io…).

Revenind la necesitatea (cred eu) a unui sistem de referință în viața fiecăruia. Sigur că există și cei care doar credem că am reușit să ne construim acel atât de necesar sistem de referință. Care, poate, ne amăgim că-l avem. Când, de fapt, nu avem nimic.

Dar vin și te întreb, dragă cetitorule, nu e mai bine să ai un sistem de referință imaginar, care să îți ofere un cadru mai bun ca să trăiești în viața ta, decât să nu ai nimic? Decât să trăiești de pe o zi pe alta, de la o valoare la alta, de la o prăbușire înspre altă prăbușire?

Te întreb pentru că nici eu nu știu răspunsul. Și pentru că, poate, o să putem să îl aflăm împreună. Dacă e, știi cum zic.

Aia zic.

PS Ia uite ce face bătrânul: se ia cu vorba și uită de unde a plecat. Că eu am plecat de la cartea lui Marian Coman. De la ”Ultima carte”, de fapt. Că așa se numește. De acolo e citatul cu care am început aceste rânduri. Și care m-a pus pe gânduri. Semn de scriitură bună. Că io așa cred: orice scriitură care nu te pune pe gânduri, măcar un pic, se cheamă că e posibil să îți fi pierdut timpul degeaba cu ea.