Să îți spun o poveste. Care exemplifică aplicat ceea ce spun în titlu. Și dureros. Foarte dureros. Pentru că, iată, la mai bine de 15 de ani de când s-a întâmplat ceea ce urmează să îți povestesc, tot mi se strânge stomacul când îmi aduc aminte. Cum am vrut să fac bine unui copil, dar i-am făcut mai mult rău.

Era prin 2002-2003. Câteva case de copii aveau în derulare un fel de program pilot, care îți permitea ție, ca cetățean (sau cum să îi zic), să iei câteva zile acasă la tine un copil de la câte un centru. Sigur că se face un fel de anchetă înainte, dădeai un fel de interviu cu cei de la serviciile sociale, de astea. Adică nu venea oricine de pe stradă și putea să ia un copil din centru.

Noi am primit aprobarea. Noi, adică doamna mea, eu și primul nostru copil, Alex, care avea atunci vreo 4 ani. Și ne-am dus la centru. Ca să – of, și acum sună la fel de oribil pe cât am simțit atunci că o să fie ce urma să facem… – să alegem unul dintre copiii de acolo. Ca să îl luăm câteva zile cu noi acasă.

Era pentru prima dată când intram într-o casă de copii. Și a fost printre puținele. Pentru că, dintr-un soi de lașitate pe care nu reușesc să mi-o explic în totalitate, de fiecare dată când mă duc în astfel de locuri, mi se întâmpla ca zile întregi după aceea să nu mai fiu bun de nimic. Să simt o revoltă teribilă împotriva sorții care i-a adus pe toți acei copii acolo. Să simt o durere masivă că nu sunt în stare să fac mai mult ca să pot să îi ajut.

Atunci, când l-am ales – din nou, cât de oribil sună… – pe Călinuș (că așa urma să îi zicem), am făcut-o cu lacrimi în ochi. Care s-au declanșat instant când cei vreo 20 de copii din centru, când ne-au văzut că intrăm în sala lor de joacă, s-au strâns în jurul nostru și trăgeau de noi zicând doar atâta: ”mamaaaaa, tataaaa”.

Dacă nu ai trecut prin așa ceva, este imposibil să înțelegi cât de mic te simți atunci. Cât de neputincios. Cât de mult ai vrea să nu trăiești astfel de clipe, să nu existe asemenea nedreptate…

În timp ce încercam să mă lupt cu emoțiile pricinuite de cuvintele și de gesturile copiilor, care trăgeau de noi ca să ne convingă să îi băgăm în seamă, să îi alegem cumva, oricum, am văzut într-un colț al camerei un copil. Care stătea cu spatele la noi. Și părea că se joacă cu ceva cuburi.

M-am desprins, cu greu, din încleștările celorlalți copii și m-am dus înspre el. M-am așezat pe covor și am încercat să intru în vorbă cu el. Nu mi-a răspuns. Dar devenise mai agitat, respira mai greu. Și încerca din când în când să se uite cu coada ochiului la mine. Să mă verifice.

N-am reușit să comunic cu el. Dar, în același timp, el mi-a spus totul. Așa că, după o scurt dialog din priviri cu doamna mea, i-am spus directoarei centrului că pe el vrem să îl luăm. A părut un pic suprinsă, dar, profesionistă, nu a zis nimic. Am făcut formalitățile necesare și l-am luat pe Călinuș acasă.

Și de aici începe ceea ce a fost una din cele mai mari greșeli neintenționate pe care le-am făcut în viața mea…

L-am luat pe Călinuș la noi aproape în fiecare weekend. Timp de mai multe luni. Și, încet-încet, a început să se deschidă către noi. Și către Alex, fiul nostru de 4 ani. Și a început să se joace. Să ne ceară lucruri. Să se ceară în brațe (uneori trebuia să stăm câte o jumătate de oră și mai bine cu el în brațe pentru că nu ne dădea drumul).

Eram foarte încântați de ce se întâmpla. De faptul că vedeam cum Călinuș înflorește. Din toate punctele de vedere. Ah, ce aroganță neinformată…

La un moment dat, după ce l-am adus pe Călinuș la centru, după un weekend petrecut alături de noi, directoarea centrului ne-a rugat să mergem până la dânsa în birou. Ca să discutăm ceva.

Și ne-a spus ceva ce ne-a lovit direct în suflet. ”Știți, de fiecare dată când îl aduceți pe Călin înapoi, nimeni nu se mai poate înțelege cu el. Este agresiv cu copiii și cu personalul, nu vrea să mănânce, urlă, țipă și plânge într-una. Până când știe că urmează să veniți după el. După care se potolește”.

Imaginează-ți șocul pe care l-am simțit când am auzit așa ceva. Noi, care credeam că totul e roz și că, dintr-un soi de orgoliu pe sistem de ”ia uite ce tari suntem noi, cum ajutăm un copil cu probleme”, nu am făcut ceea ce ar fi fost absolut necesar când este vorba de viața unui pui de om: să ne uităm la contextul mai larg și să încercăm să avem o cheie de interpretare a contextului.

Căci fix asta ne-a lipsit. Fix de aceea consider că ceea ce s-a întâmplat cu Călinuș a fost una din cele mai mari erori pe care le-am comis în viața mea.

Căci, dacă am fi încercat să privim lucrurile dincolo de orizontul nostru îngust al lui ”hai să ajutăm un copil”, am fi înțeles că lucrurile sunt mult mai complicate. Iar, dacă am fi avut această cheie de interpretare – Călinuș nu era al nostru cu adevărat, era al sistemului – am fi abordat altfel lucrurile. Ca să nu îl facem să sufere.

Evident că, imediat după lovitura primită de la directoare, am decis instant amândoi că am vrea să îl înfiem. Dar am primit din nou o lovitură. Nu aceea că nu aveam cum să îl înfiem pe Călinuș fără fratele său (ceea ce eram mai mult decât dispuși, aș putea spune chiar încântați să o facem). Ci pentru că mama lor făcea ceva din punctul meu de neînțeles: venea o dată la șase luni la ei la centru, ceea ce însemna că, din punct de vedere legal, nu putea fi căzută din drepturile părintești, deci cei doi frați nu puteai fi dați spre adopție.

Așa că, de comun acord cu directoarea, am decis să renunțăm la a îl mai lua pe Călinuș la noi. Ba, mai mult, la sfatului unui psiholog, nu ne-am mai dus nici măcar să îl vedeam. Ceea ce ne-a rupt sufletul. Și, iată, vina asta o mai simt și acum…

Îți spun toate acestea pentru că am ajuns la vârsta la care cred că astfel de întâmplări trăite de alții te pot ajuta să abordezi, poate, altfel provocările cu care te lovește viața. Și pentru că mai cred că a afla despre greșelile pe care le-am făcut te poate ajuta să nu le faci și tu. Ci să le faci pe ale tale, doar pe ale tale.

Căci, ca să îl completez pe Benjamin Franklin care zicea că în viață două lucruri sunt sigure, moartea și taxele, aș zice că și a face greșelile tale personale vine la pachet cu ceea ce îndeobște se numește a trăi cu tine în viața ta.

Aia zic :)