Uneori cred că nu o să mă maturizez niciodată. În anumite privințe. Că buletinul îmi arată altceva. Sunt momente în care zici că-s pruncul ăla de vreo 12 ani. Care nu putea dormi noaptea înaintea unui mare meci. De nerăbdare. De anticiparea zgomotului făcut de tribună, unic și irepetabil de fiecare dată, dar, cumva paradoxal, identic la fiecare meci.

Cel mai mult nesomn prestam înainte de marile meciuri ale senzaționalei echipe Minaur Baia Mare. De la finalul anilor 1980. Ajungeam la Sala Sporturilor (actualmente Lascăr Pană, după numele antrenorului care a construit acea echipă formidabilă) cu câteva ore înainte de meci. Portarii ne lăsau să intrăm pentru că știau că mai bine ne lasă decât să tot ne pândească să nu ne furișăm. Și oricum câțiva dintre noi eram și juniori în tot felul de echipe de handbal, deci eram familie, cumva.

Stăteam în holul de la intrare și vedeam cum încet, încet vin jucătorii noștri. Îi știam pe de rost. Știam despre ei mai multe decât, cel mai probabil, o grămadă de jurnaliști. Și îi salutam pe fiecare cu strigăte de bucurie. Și cu scandări de victorie.

Maricel Voinea, Marta, Stamate, Neșovici, Porumb, Petran, Rădulescu, Halmaghi. Ți-i pot zice pe toți cei de atunci. Și uite și acum când îmi aduc aminte încep fluturii să zurgălească prin stomacul meu. Și o juma de lacrimă să se încăpățâneze să nu picure, ci să stea atârnată în colțul ochiului…

Ce frumos era sportul atunci… Parcă mai romantic. Mai cu suflet. Mai cu multe lucruri mai naturale. Că nu știu cum să o zic… Bine, pe de altă parte, erau alte vremuri. Iar eu aveam altă vârstă. Una la care înălțam piedestaluri nu neapărat pentru cine merita asta. Ci pentru că a-mi crea idoli însemna pentru mine că pot să ridic privirea mai sus și să privesc mai departe decât aș fi făcut-o în mod normal.

Multe s-au schimbat de atunci. În primul rând că au trecut aproape 40 de ani peste mine. Și nu mai construiesc piedestaluri. Căci am învățat între timp prin forțe proprii să ridic privirea cât mai sus și să mă uit cât mai departe. Prima lecție am primit-o atunci, în copilărie. Așa a început.

Dar este totuși ceva ce se întâmplă aproape ca în copilărie. Fluturii care încep să zurgălească prin stomacul meu înaintea unui meci. Acum nu mai stau treaz nopțile. Dar în dimineața unui meci important, fluturii încep să își ceară drepturile imediat după trezire. Și să dea din aripi în draci. Iar eu îi las. Și îmi place. Îmi aduce aminte că atâta vreme cât nu ți-ai îmbătrânit de tot copilul din tine bătrânețea ta este încă tânără.

De regulă asta mi se întâmplă la rugby. Sport pe care am ajuns să îl iubesc la fel de mult cum iubeam handbalul în copilărie. Este un meci foarte important. Așa zic fluturii mei. Că io pe ei îi ascult cel mai bine.

Fiecare meci al Stejarilor îmi declanșează fluturii aceia. Și îmi place. Tare îmi place…

Aia zic :)