S-ar putea să suferi de aposematism.

De ăla digital. Că doar ăsta digital e boală. Ăla clasic e doar o formă de manifestare.

Să îți explic. Leul cel mai puternic de rage ca boxa unui manelist care a luat prea mult Dicarbocalm în loc de Distonocalm transmite practic cam așa: ”Io-s cel mai ciumeg din zonă, vă rup pe torpedo, dacă e!”.

Dar, în același timp, se și auto-propune cumva ca țintă. Că îl aude și îl vede toată jungla. Și, poate, undeva față în față cu spatele poieniței există un leu și mai ciumeg. Care îl aude pe ăla primul și își zice ”ia stai să-ți reglez eu un pic planetarele, bulane care ești”.

Ăsta-i, pe scurt, aposematismul în lumea animală. Adică în lumea reală. Te arăți că ești cel mai tare, dar îți asumi că ți-o poți și fura de la unul și mai tare decât tine.

În schimb, aposematismul digital înseamnă așa: din față zimbru, din părți timbru. Adică mimezi în draci că ești tare, ragi din toți pixelii să creadă lumea că s-a terminat tot la cât de ciumeg ești.

Dar în realitate ești un popândău vetust. Sau, după caz, un sconcs care s-a spălat pe dinți cu tescovină, după care a înghițit.

De unde și diferența dintre aposematismul real și cel digital: în social media nu există șansa ca un leu mai tare decât ești tu, popândăul sconcs, să vină să îți numere dinții în palmă. Așa că tu, sconcsul popândău, în lipsa acestei amenințări chiar crezi cu tărie că ești leul ăla care rage cel mai tare.

Când, de fapt, ești ca fularul care se crede rangă.

Bine, nu tu, știi cum zic. Alții.

Aia zic.