”M-am săturat de România”. Aud expresia asta cu o constanță înspăimântătoare. Și, pentru că am vârsta pe care o am, o aud de ani buni de zile, nu doar acum în perioada asta cum li se pare unor tineri. Și, pentru că stau la modul serios în digital de mai bine de 15 ani, am fost expus în tot acest timp la vuietul masiv care se întâmplă în social media. Iar o mică parte din acest vuiet fix despre asta vorbea.
Ideea, după mine, este simplă. Atunci când tu zici că te-ai săturat de România, îți asumi, practic, că te-ai săturat și de tine. Pentru că România este compusă din toți cei care suntem români. Așa cum – dacă îmi permiți o comparație deja super-răsuflată, dar care nu este mai puțin ademenitoare din această cauză – oceanul este format din picături.
Sigur că, mergând pe această comparație, dacă o picătură din ocean este una de otravă, oceanul nu își schimbă compoziția chimică. Pentru că are proprietatea, prin imensitatea lui, să absoarbă acea picătură și să o anihileze.
Doar că problema se schimbă atunci când mai multe picături din ocean, din ce în ce mai multe, devin acide sau otrăvitoare. Și, uneori pe nesimțite, încep să schimbe compoziția chimică a oceanului. Apropo, trăim vremuri de astea, așa cum am aflat în excelenta carte Oceanul vieții a lui Calum Roberts. Deși am citit-o cu fiori pe șira spinării. Dar și cu oleacă de speranță.
Dacă oceanul acesta ar fi România și tu ai fi picătura, am vorbi despre un ocean format din – rotund – 20 de milioane de picături. Deci tu ca picătură ai fi mult mai importantă decât picătura ”clasică” raportată la un ocean întreg. Mai ales pentru că, tu picătură gânditoare și cu glas, nu influențezi doar părticica din oceanul numit România în care exiști geografic, ci multe alte picături, uneori aflate la mare distanță de tine.
În social media picătură poate deveni tsunami
Trăim în epoca social media. În care, așa cum dur, dar nu departe de adevăr a zis-o Umberto Eco, legiunile de idioți care pe vremuri stăteau în crâșmă și aveau un public mic, acum au prin social media posibilitatea ca glasul lor să fie auzit de oricine. Apropo, s-ar putea să îți placă articolul despre cum să te protejezi de aceste legiuni.
Ei bine, în această epocă social media, tu ai potențialul de a deveni o picătură care să se transforme într-un val. Uneori unul chiar mărișor. În rare ocazii unul uriaș. Și în extraordinar de rare ocazii un adevărat tsunami. Este epoca în care forța unei picături nu ține de picătura în sine, ci de reacția celorlalte picături din ocean la forța cu care tu ca picătură ”cazi” printre ele.
Gândește-te doar la două categorii mari și late de ”picături” românești în oceanul social media de la noi. Sau mai bine gâdește-te direct la niște persoane. Una care nu îți place deloc, dar care este foarte vizibilă, iar acest lucru se datorează (mă rog, mai bine spus cauzat de…) faptul că există social media. Altfel, respectiva persoană nu ar fi putut avea audiența pe care o are. Dar gândește-te și la o persoană care îți place. Și care, la fel, dacă nu ar fi existat social media, nu ar fi avut audiența pe care o are. Iar șansele ca ție să îți placă de ea ar fi fost practic zero. Căci nu are cum să îți placă de cineva dacă nu știi că acel cineva există.
Cele două persoane de mai sus sunt și ele două picături în oceanul numit România. Dar care produc efecte diferite în relația lor cu picătura care ești tu. Și acum multiplică acest efect pe care îl simți tu că vine de la cele două picături cu sute. Cu mii. Cu zeci de mii. În unele cazuri cu milioane. Și iată cum înțelegi cât de importantă este, totuși, acea mică picătură din oceanul numit România.
Revenind la ”m-am săturat de România”. De fiecare dată când spui asta – și sunt absolut sigur că ai motivele tale; căci, vai, România ne dă atât de multe motive în acest sens… – imaginează-ți că ești acea picătură care influențează prin ce zice celelalte picături pe care le ”stropești”. Și că efectul tău de ”simplă” picătură este mult mai mare decât îți poți imagina în această epocă social media.
Și mai imaginează-ți că ai o forță prin cuvintele tale din social media mult mai mare decât crezi. Adu-ți aminte doar de iritarea pe care ai simțit-o când cineva, cel mai probabil despre care habar nu ai cine este, a zis ceva urât despre tine sau despre ceva ce îți pasă. O singură persoană, o singură picătură a putut crea asemenea ”val” negativ în tine.
Fluviul negru și urât care ne blochează portul devenirii noastre ca națiune
Și acum nu îți mai imagina nimic. Conștientizează că ce am zis mai sus se întâmplă în realitate. Și că sute, mii, zeci de mii de picături ”stropesc” faza cu ”m-am săturat de România” peste alte sute, mii, zeci de mii de picături. Fiecare. Și avem mii, zeci de mii, sute de mii de picături-români, care sunt ”stropiți” cu acest sentiment negativ, care nu ne face bine de nicio culoare ca națiune.
Și care în timp se depune în straturi-straturi, ca acele aluviuni aduse de un fluviu negru și urât, care la un moment dat închid portul acestei țări și ne blochează astfel accesul către marea devenirii mai mult națiune decât populație.
Să nu înțelegi că îți cer să intri într-o stare rozalie, aspiraționalo-patetică, în care să te scremi să îți imaginezi că România este numai lapte (fie și de migdale) și miere (fie și sintetică). Sau, mai rău, să o dai în dacopatii jenante cum să românii au fost cu de la daci citire cei mai așa și mai pe dincolo.
Departe de mine acest gând. Departe de mine să îți sugerez să pui batista pe țambalul criticării lucrurilor rele care sunt berechet la noi.
Ce vreau eu să îți zic, să te rog chiar, este să încerci să vezi și ce se întâmplă bine în România. Și să zici și despre astfel de isprăvi frumoase. Căci tu, ca picătură din oceanul numit România, ai puterea despre care vorbeam mai sus. Să influențezi sute, mii, zeci de mii de oameni. Care la rândul lor devin picături, care influențează și alte picături-români.
Și, în timp, vom vedea că avem o Românie în care nu totul este urât. În care nu totul este negru. În care nu totul pute. O Românie în care speranța că va fi mai bine nu s-a dus un pic să moară. O Românie în care putem trăi. O Românie pe care, dacă ai ales să trăiești, nu înțeleg ce motive ai avea să o ”stropești” permanent cu otravă.
Asta poți face tu ca picătură în oceanul numit România: să dez-otrăvești apele din jurul tău văzând și binele care se întâmplă. Începând chiar de acum.
Semnat,
Picătura Cristian China-Birta din oceanul România
1 thought on “Despre puterea picăturii care ești tu în oceanul numit România”
Anul – oricare, toti sunt la fel. Sediul unei agentii, undeva in Bucuresti.
Management defectuos. De 10 ani (sau 30, e fix acelasi lucru) …nici o schimbare. Salariatii (sa tot fie vreo 100 de oameni si 40 de sefi) ignora orice regula, managementul le permite si chiar incurajeaza nerespectarea regulilor. Speculand lipsa unor procese clare si urmand valorile promovate de management, fiecare se descurca cum poate; din salariu si din alte proiecte pe care le dezvolta pe cont propriu folosind resursele agentiei. Se fac achizitii fara numar, preturile catre clienti sunt mult subestimate si diferentele intra in buzunarul angajatilor. Vizibil depasit de situatie, managementul promite ca va rezolva aceste probleme de dragul unor rataciti care insista sa salveze agentia. Sunt ei, 4-5 rataciti care isi vad de treaba lor si incearca sa salveze ce se mai poate. Intre ei, Cristian. „Bai, nu se mai poate, nu mai merge asa. Trebuie sa facem ceva. NOI, nu altcineva. Nu plecati, nu cedati acum, dupa 10 ani (sau 30)! Daca v-ati saturat de aceasta agentie, v-ati saturat de voi insiva. Nu pleaca nimeni! Noi astia 4-5, hai sa ne convingem colegii si managementul ca merita sa schimbam ceva, vom avea toti de castigat. Hai sa incepem cu noi.” Moment in care Daniel Dines, coleg de suflet in care Cristi isi pusese multe sperante, se ridica si pleaca. Se saturase de el insusi.
[Orice asemănare cu persoane sau fapte reale este pur intamplatoare]
Si inca ceva – hai sa vedem cum arata tramvaiul, nu masina unui CEO. Hai sa vedem si cum arata drumul pana la munte, nu numai muntele. Aia e Romania. Tot frumoasa e? Hai sa vedem ce e frumos dupa 30 de ani – masina CEO ului si muntele. Tramvaiul si drumul spre munte sunt la fel. Hai sa nu ne mai mintim. Salariatii nu vor schimba cultura organizationala. E cam invers. Se adapteaza sau pleaca. Pentru ca se satura. De ei insisi, evident.
Si inca ceva 2.0. Iti dau mare dreptate; in teorie, evident. Hai sa mutam teoria ta in administratia guvernamentala / publica. Hai sa vedem cum e cu picatura prin ministere si toate institutiile publice. Si mai vorbim. “Stii ce zic?” “Aia e”.