”De unde ești?”, mă întreabă lumea foarte des, după ce mă aude vorbind. ”Din Baia Mare, de loc, dar am deja aproape 25 de ani de când stau în București”, le răspund. Și se miră. Pentru că, după atât timp, nu mi-am pierdut accentul.

Unii chiar mă bănuie că folosesc accentul meu ardelenesc în exces ca o componentă a brandului personal. Se înșală. Pe jumătate. Așa vorbesc eu. Tot timpul. Dar jumătatea la care nu se înșală este că, da, accentul meu face parte din brandul meu personal oral, ca să îi zic așa. Doar că nu este unul forțat. Ci unul natural ca spuma berii :D

Bine, cei mai amuzanți sunt cei care, nefiind ardeleni, desigur, îmi reproșează pe interneți că habar nu am să vorbesc ardelenește, că ce folosesc este un accent fals, forțat și alte alea. Zâmbesc împăciuitor și le dau pace. Căci de multă vreme aplic niște reguli de protecție împotriva celor pe care Umberto Eco îi numea într-un mod mult mai împăciuitor decât îi numesc eu.

Am venit la facultate în București, din Baia Mare, în 1993. Și de atunci, cu un scurt intermezzo de vreo 3 ani (când, imediat după nașterea primului copil, m-am întors în orașul natal), sunt bucureștean, practic. De mulți ani chiar cu acte în regulă. Deși, de multe ori, mai ales când discut cu ai mei din Maramureș, tot moroșan mă simt. Uite, exemplu clar: am zis ”ai mei din Maramureș” fără să îmi dau seama :)

Îți zic toate astea pentru că se pupă cu subiectul articolului. Căci, adevăr îți spun eu ție, mândria locală nu moare niciodată, doar se transformă.

Așa că mai jos am zis să povestim un pic despre tipurile de mândrie locală. Așa cum le văd eu. Subiectiv. Parțial adevărat. Sau parțial greșit. Cu accent pe ”să povestim pe tema asta”. Poate ne ajută pe toți, zic.

Cu mențiunea că ai totala libertate să echivalezi ”local” cu ”național”. Căci, din perspectivă geografică și mai ales geopolitică, România chiar este ceva ”local” pentru cea mai mare parte a planetei :)

Mândria locală auto-impusă

Îi vezi pe unii, imediat după ce se mută într-o nouă țară, într-un nou oraș sau chiar o nouă zonă (spre exemplu, în București Vitanul este un oraș, iar Drumul Taberei alt oraș, din atât de multe puncte de vedere), cum încep să defileze cu stindardul local și cu floarea ”locală” la butonieră peste tot.

Sunt cei care comit exagerări. De toate felurile. Când preamăresc frumusețile din zonă (care nu-s mai frumoase decât în alte părți, între noi fie vorba). Sau când devin ultrași ai echipei locale (de ce sport o fi ea), #FaniDeMici, știi cum zic. Sau când citesc repede de pe Google ceva istorie pe scurt a locurilor și tot defilează cu ea, ca să arate că e odraslă vânjoasă a locului, nu fiștecine.

Dar ce mai urâtă exagerare pe care o comit este asta: locul de unde a plecat este permanent pus în comparație cu ”minunatul” loc unde stau acum, pe partea de negativ. Desigur. Cel mai tare se vede asta în cazul unora care au plecat din România. Și mai ales în primii ani. Când simt ei că au de demonstrat ceva. Și că, vorbind urât de România, la volum ridicat, își acoperă glasul conștiinței care le spune, abia șoptit, că poate nu au făcut bine că au plecat.

Bine, nu că nu ar fi n motive luate câte k de vorbit rău despre România. Dar știi la ce mă refer aici, la exagerările alea totalmente ne-necesare. Și care – am văzut asta în mai multe rânduri – după ce trec niște anișori de când respectivii o ard prin străinătate, nu doar că devin mai molcome aceste exagerări, dar unii chiar întorc armele cu 180 de grade pe frontul ăsta.

Și unii (re)intră în categoria de mai jos.

Mândria locală redescoperită și umflată cu pompa

”La noi ca la nimenea”. Varianta pă pozitiv, știi cum zic. Tuneluri energetice pe sub Bucegi. Cele mai frumoase peisaje din lume. Pământul făgăduinței. Românii sunt cel mai ospitalier popor din lume. De astea, te-ai prins, trag nădejde.

Exagerări umflate cu pompa patriotardă, care au un unic scop: acela de a-i face pe cei care le rostesc și care și le asumă (unii de-a dreptul furibund) să se simtă mai bine în viața lor. Ceea ce este un obiectiv chiar ok, oricum o învârtim și o sucim. Căci, nu-i așa, toți încercăm să găsim tot felul de modalități să ne fie bine, să nu ne fie rău (vorba marelui nostru jucător).

Doar că problema este când astfel de exagerări, care nu au decât o vagă legătură cu realitatea, ajung la un nivel de masă critică atât în naturelul simțitor al unui singur cetățean, dar mai ales atunci când ajung la nivel de masă critică la nivel de comunitate.

Căci atunci când o singură persoană crede, spre exemplu, că dacii au fost neamul originar, din care s-au tras toate celelalte, este un relativ motiv de amuzament subtil. Dar, când crede o liotă întreagă de oameni o asemenea brambureală, ei bine, abia atunci s-ar putea să avem niscaiva problemuțe.

Ceea ce ne face să alunecăm suav către categoria următoare.

Mândria locală istoric gonflată

Țin minte și acum gura mea larg căscată atunci când am văzut un documentar despre dacopatie și l-am auzit pe Gheorghe Funar, fostul primar atâta amar de ani al Clujului, făcând următorul raționament: germanii își zic țării lor Deutschland (doiciland, fonetic, deci), noi am fost daci (daci, fonetic, deci), așa că concluzia că dacii au fost strămoșii nemților este una irefutabilă.

Nici măcar nu am avut putere să râd de o asemenea cretinitate. Sunt chestiuni care, duse dincolo de simțul penibilului, nici măcar asta nu mai pot să facă, să te amuze.

Sigur că de la extremele astea penibile, cum este cea prezentată mai sus, până la cealaltă extremă, la fel de penibilă din punctul meu de vedere, cu ”toată România este de rahat, tot ce este românesc pute” avem o plajă întreagă de nuanțe.

Unele care, pentru mentalul colectiv, asigură un oarecare confort pe linia asta de mândrie locală și națională. Cum ar fi cazul absolut benign – părerea mea fermă – a lui Petrache Poenaru, despre care tot românul știe că a inventat stiloul. Și se simte mândru. Dacă face asta decent, lejer și nu dă în patetisme funeriene, este ok. Deși, între noi fie vorba, adevărul istoric nu e chiar așa până la capăt. Dar, din nou, astfel de motive de a fi mândri de noi, ca nație, sunt nu doar acceptabile, ci chiar recomandabile în mare măsură.

Problema este, cum ziceam, când din țânțarul patriotic nu facem doar un armăsar, ci ditai herghelia de elefanți. E plin mentalul colectiv de astfel de avioane cu șurub împivotat cu rotopercutor tricolor. Nici măcar nu mai energie să menționez aici exagerările astea. Pentru că oricum nu ar schimba mare lucru din ce discutăm aici. Cei care sunt împotriva acestor exagerări (iar eu sper ca tu, care citești aceste rânduri, să faci parte din această categorie), nu mai au nevoie de exemple, le știu deja. Așa cum le știu cei care trăiesc prin și pentru astfel de exagerări istorice și pe care, orice ai zice și ai face, în afară de a-i întărâta altceva nu reușești.

Ceea ce ne duce la următoarea întrebare:

Tu în care categorie din cele de mai sus te încadrezi? Sau nu cumva te-ai încadrat în toate cele trei în anumite momente ale existenței tale?

Întreb dintr-un motiv foarte simplu. Și subiectiv. Eu am trecut prin toate cele trei tipuri de a-mi exercita mândria locală. De aia știu. Și de aceea am scris acest articol. Care sper să îi pună pe unii pe gânduri într-o asemenea măsură încât să… îi pună pe gânduri.

Și am ajuns în acest moment al existenței mele când simt și știu că cea mai bună modalitate de a te simți mândru de locul în care ești (zonă, oraș, județ sau țară) este să faci o combinație între a încerca să cunoști cât mai multe despre istoria locului, despre oamenii locului și despre modul în care poți participa la viața comunității, ca parte pro-activă din ea.

Și, în același timp, să renunți pe cât posibil la comparațiile păguboase cu alte zone. Care duc la exagerările de mai sus. Și care duc la tot felul de conflicte, atât interioare în sufletul și în mintea ta, cât și cu ceilalți.

Acesta este, cred eu cu tărie, cea mai bună modalitate de a încerca să trăiești cât mai bine în viața ta, dacă îmi permiți să zic așa. Cu mândria locală inclusă ca spuma în bere :)

Aia zic.