În urmă cu doi ani, de ziua mea, colegii de la Kooperativa 2.0 mi-au făcut cadou un set de tricouri. Cu ziceri de-ale mele. Printre care și cea pe care o vezi pe tricoul din fotografie.

Referitor la solicitarea dumneavoastră, nu.

Așa scrie pe tricou. Și înseamnă fix ce le zic alor mei de la agenție într-una. Mereu. Constant. De fiecare dată când este cazul. Adică să învețe să zică ”nu”. Și această atitudine să devină o ”sculă” constructivă în activitatea lor.

”Nu” este un cuvânt nașpa, desigur. Căci interzice. Închide. Termină ceva. Sau nu lasă să se înceapă ceva. Doar că nu este unul toxic. Nici pe departe. Ci, de multe ori, este teribil de necesar din când în când. Uneori decisiv.

A spune ”nu” cuiva, oricui, necesită antrenament. Serios, ai nevoie de antrenament. Care înseamnă inclusiv o pregătire psihică. Foarte importantă. Și apoi să începi să exersezi. Să spui ”nu” din ce în ce mai des. Uneori chiar dacă greșești. Căci și aceasta este o formă de antrenament. De calibrare. Necesară. De început.

Când știi că este momentul să spui nu

Eu personal aplic următoarea tehnică: valori + costul de oportunitate. Să îți explic.

Valori

Aici e simplu. Spun nu fără să ezit la tot ce nu se ”pupă” cu valorile mele. În plan personal, asta înseamnă că refuz colaborări cu branduri care n-au nicio legătură cu ce sunt eu ca om. Sau cu persoane care sunt rasiste, homofobe și habotnice. Și lista poate continua, ai înțeles ideea.

În plan profesional, e mai complicat. Dar tocmai de aceea cu atât mai necesar. Căci de cele mai multe ori valorile sunt mai cețoase, ca să le zic așa. Nu mă refer la mine, căci în agenție ai mei știu foarte clar până unde de întindem și sub ce limită nu mai coborâm sub nicio formă. Dar vorbesc de ce văd în jurul meu.

Vorbesc despre ceața care înconjoară companii în care compromisul are niște limite foarte largi. În care ”a face o combinație” bate ”a bate palma pe un parteneriat corect”. Și unde de multe ori valorile personale ale angajaților sunt puse la grea încercare. Și, de și mai multe ori, aleg să intre în acest joc (extraordinar de obositor pentru psihicul lor) al elasticizării, dacă vrei, a acestor valori personale. Care, din păcate, uneori se cam rup, pleznesc pe ici pe colo prin părțile esențiale…

Și mai vorbesc despre ceața contextuală. Să luăm pârdalnica asta de pandemie. În care regulile contextului s-au schimbat drastic față de ce era în vremurile – să le zicem așa – normale. Și când valorile tale, spre exemplu, spun că a purta mască tot timpul când ești în public sau alături de cineva este o formă de a-l respecta pe celălalt. Doar că uneori se întâmplă să ajungi într-un context în care unii nu poartă mască. Dar tu ai nevoie să participi la acea discuție. Căci s-ar putea să te ajute mult profesional. Deși te deranjează atitudinea celor care nu poartă mască. Și ai de ales dacă rămâi la discuție sau spui nu.

Și mai vorbesc despre ceața presiunii financiare. Căci ai de plătit facturi. Ai de plătit angajați, dacă îi ai. Și ai de ales, mai ales în vremurile astea, între a forța la maximum limitele compromisurilor pe care ești dispus să le faci. Pentru că, dacă nu faci asta, dacă nu tai adânc în felul tău de a fi și uneori, din păcate, în valorile tale, știi că nu o să mai poți plăti facturile alea sau salariile alea.

Greu. De asta vorbesc despre granițe încețoșate în domeniul profesional, de business atunci când discutăm despre criteriul valori care ne ajută să decidem când să zicem nu. Dar este teribil de necesar să începem să decidem când ar fi cazul să zicem, totuși, ”nu”. Pentru că altfel suntem ca o corabie în furtună cu cârma distrusă…

Calcul de oportunitate

Aici este invers față de criteriul valori de mai sus. Căci e mai greu în plan personal decât în plan profesional. Să le luăm pe rând.

Dar să definim întâi ce înseamnă calcul de oportunitate. Cea mai simplă definiție este aceasta: ce ai putea face mult mai benefic pentru tine decât să faci ceea ce ți se propune să faci. Mă rog, numai simplă nu este, admit :)) Dar o să înțelegi mai bine imediat.

Să zicem că îți cere cineva bani împrumut. Calculul de oportunitate aici înseamnă să analizezi dacă ai avea nevoie de banii aceia ca să faci altceva mai util și mai benefic pentru tine în loc să îi dai solicitantului. Așa, direct spus. Și cam abrupt. Dar tocmai ca să înțelegi cât este de important acest calcul atunci când decizi să spui nu. Și care calcul mai înseamnă și să analizez bonitatea solicitantului (capacitatea lui de a-ți da banii înapoi). Dar, în unele cazuri, să iei în calcul și alte costuri care ar mai putea apărea, unele adiacente (gen, ”este fratele nevestei, dacă nu îi dau bani îmi sar și socrii în cap” :D).

Și care calcul mai înseamnă orice altceva te ajută să iei decizia. Care, într-un final, tot acolo ajunge: îi dai banii (deci zici da), sau nu îi dai banii (deci zici nu). Să o lași așa atârnând gen ”vedem” nu este o opțiune în acest caz, desigur. Căci tot o formă de ”nu” este. Mă rog, bine, un semi-nu :D

Cea mai proastă presiune pe care poți o pui singur pe tine în cazurile în care ai de ales între ”da” și ”nu” este cea a rușinii. A stânjenelii. A cum vrei tu să îi zici. Adică să te simți nu știu cum dacă l-ai refuza pe celălalt. Este o mare, mare greșeală. O imensă capcană. Pentru că îți faci ție singur rău. Iar pe celălalt nu îl ajuți deloc. Căci, revenind la cazul cu banii de împrumut, solicitantul vrea să știe dacă îi dai banii sau nu, în rest i se rupe.

Exact: ai citit bine. I se rupe că tu te simți nașpa că vrei să îl refuzi. Așa că de ce să te simți nașpa în fața cuiva căruia nu îi pasă dacă tu te simți nașpa sau nu? Asta se numește lucru manual. Adică îți faci rău cu mâna ta :))

În plan profesional, mai ales dacă vorbim despre business, calculul cu costul de oportunitate este mai simplu. Spre exemplu, când primești o ofertă de angajare. Te uiți la cât câștigi acum, la toate celelalte condiții active în acest moment și apoi calculezi pe cât de bine poți (deși de multe ori e gardul și leopardul la astfel de oferte de joburi…) în comparație cu astea cam ce ai primi la noul job. Și iese implicit un calcul de cost de oportunitate. Căci ai de ales, practic, între cât te costă să faci ce faci acum și cât te-ar costa dacă ai accepta oferta.

La fel cu o ofertă de business. Un posibil contract pe care nu îl analizezi din această perspectivă de costuri de oportunitate nu e contract până la capăt, ca să zic așa. Căci s-ar putea să ascundă niște capcane cam urâțele. Ca să nu le zic mai rău. Spre exemplu – chestie care se întâmplă des la cei aflați la început de business – se uită doar la valoarea contractului. Și nu la câtă muncă (ore de muncă, alte resurse) o să presteze ca să obțină valorile alea (uneori e mai multă muncă decât beneficiul obținut).

Și mai ales – și aici vine costul de oportunitate – ce altceva ar putea face ca să obțină și mai multe beneficii. Sau să nu aducă bani de acasă lucrând la contractul ăla care le-a luat ochii DOAR prin valoarea lui.

Cu ce te ajută să spui nu

Sunt foarte multe beneficii când a spune ”nu” devine una din opțiunile tale ferme. Dar voi menționa doar două. Care sunt cele mai mari. De departe.

Beneficiul 1. Nu te mai ține blocat

Și, pe cale de consecință, nu îl ține blocat nici pe cel pe care îl refuzi. Odată stabilită treaba că ”referitor la solicitarea dumneavoastră, nu”, fiecare își vede de-ale lui. Trece la alt punct pe ordinea de zi a vieții sale, ca să zic așa. Nu mai rămâneți niciunul blocat pe tema asta.

Aici din nou zic: este extraordinar de important să înveți să nu simți rușine, stânjeneală sau orice alt sentiment negativ atunci când zici nu! Ca să nu rămâi tu blocat. Căci celălalt, după ce i-ai zis nu, pleacă în treaba lui. Și i se rupe de ceea ce simți tu. Nu mai ești de interes pentru el. Nici tu, nici sentimentele tale. Iar tu, în timp ce celuilalt i se rupe, stai și te frămânți că i-ai spus ”nu”. Adică rămâi blocat. În sensul că nu te apuci de făcut altceva cu și în viața ta. Sau, mă rog, o faci cu frâna de mână trasă. Căci tu ai rămas agățat la faza că l-ai refuzat pe ăla.

Bine, acuma nu e că ar trebui să simți o eliberare celeste. O epifanie magistrală. Sau ceva de genul. Căci nu e că mare șmecherie ai făcut când ai zis ”nu” cuiva. Adică nu e că ai dat gol într-o finală de Champions League. Dă-i pace. Ci este ceva normal. Firesc. Natural. Sau așa ar trebui să fie.

Asta ar fi ideal să simți: o deblocare naturală. Pe sistemul checklist dacă vrei. Gen ”bun, cu asta am terminat, hai să trecem la următorul punct”. Cea mai bună atitudine. De departe. Căci este constructivă. Care te duce înainte. Care nu te ține în loc.

Beneficiul 2. Ai mai mult timp pentru a-ți spune ție ”da”

Auzi, câte vieți ai? Ia hai să le numărăm împreună. Numără cu voce tare. Și spune așa: ”uite atâtea vieți am: unaaaaaaaa….”. Și gata. S-a terminat numărătoarea. Căci fix atâtea vieți avem. Doar una. Pe care hai să încercăm să o trăim, nu doar să o viețuim.

Auzi, dar în câte părți este împărțită viața ta? La mine este așa: viața de familie și prietenii apropiați (sfântă!), viața profesională (agenție și ce mai fac io ca – vezi doamne – influncer), hobbiuri (pe care le consider decisive în viața oricui) și momentele în care sunt doar eu cu mine (cruciale, adevăr îți spun eu ție…). La tine cum este?

Auzi, când ai calculat ultima dată cât timp îți ”mănâncă” fiecare parte din viața ta? Și, mai ales, cât timp ți-ai dori să muți dintr-o parte în alta? Ca să îți faci mai mult timp pentru familie, spre exemplu. Sau pentru un hobby. Sau pentru tine, pur și simplu pentru tine (căci a fi doar tu cu tine măcar din când în când este înspăimântător de minunat…).

Și acum calculează cât timp ai putea câștiga dacă te-ai antrena să spui ”nu”. Ca să faci ceea ce îți dorești cu adevărat. Și să te deblochezi astfel din anumite relații. Să ieși din înfrânarea pe care ți-o săvârșești singur. Să trăiești mai mult cu tine în viața ta.

Pentru că, iartă-mă dacă îți găsești timp că îți spun asta, chiar nu poți să îi ajuți pe toți. Și, pe de altă parte, atunci când te ajuți în primul și în primul rând pe tine, abia atunci poți să îi ajuți cu adevărat pe ceilalți.

Aia zic :)