Câteva cuvinte de început. Zic și io pe sistemul celui care, la o conferință de presă, a zis că are de pus trei întrebări, dar cu o scurtă introducere. Care a durat vreo 15 minute :))
Eu ascult mult metal și rock. Și, cumva, pentru că meseria mea înseamnă să cunosc foarte multă lume, sunt între două lumi. Există lumea oamenilor ”normali”, pentru care Megadeth (ca să dau exemplu pentru că tocmai ce am ascultat Dystopia, ultimul album) înseamnă un zgomot teribil, care îi deranjează tare. Și există, în cealaltă extremă, lumea sofisticaților muzicali (nu o zic cu răutate, deși unii ar merita la marele fix), care strâmbă din nas la Megadeth pentru că este prea comercial.
Desigur, am ales extremele, între care există multe categorii de oameni cu care interacționez și cu care discut despre muzică (sau, mai bine zic, văd ei pe blog ce muzică ascult) dar v-ați prins ce am vrut să zic: nu ai cum să îi mulțumești pe toți. Nici măcar ca ascultatător de muzică. Nu că mi-aș propune firește. Dar vă spuneam așa, ca idee. Căci simt că iar mi-o fur din toate părțile și cu ce zic mai jos.
Am ascultat ”Existence is Horror”, ultimul album al trupei The Lion’s Daughter. Nu auzisem de trupa asta înainte. Dar i-am văzut pe Tidal, la noi apariții. Și mi-a plăcut tare coperta albumului. Vă las să o admirați, după care povestim.
Coperta este realizată de Paolo Girardi. Care este un personaj în sine. Mă rog, cel puțin așa am înțeles eu când am făcut o succintă documentare despre el. Merită să îi vedeți mai multe lucrări, unele dintre ele o să vă spună câte ceva.
Painting Power Trip new album and listening to MANIFEST DECIMATION right now!!!!!!!
Posted by Paolo Girardi on Tuesday, 5 January 2016
Omul e pleznit cu parapanta, e clar :)) Dar cred că este un personaj foarte interesant. Presupun că dificil rău, dar foarte interesant. Și, după umila mea părere, foarte talentat.
Ei bine, cum ziceam, datorită lui Paolo am ascultat eu ”Existence is Horror”, ultimul album al trupei The Lion’s Daughter. Pentru că m-a atras coperta. Acuma, cum să vă zic eu, partea bună este că am aflat că ce cântă trupa se numește blackened sludge. Nu că aș fi fan al categorisirilor de genul ăsta (serios, cred că mai mult încurcă decât ajută), dar m-am simțit și eu mândru, mă înțelegeți, că știu ce ascult, cum ar veni :))
Partea proastă este că stilul ăsta nu mă coafează. Adică nu mi se potrivește. Nu zic că e bine, nu zic că e rău, zic doar că nu mi se potrivește. Așa că n mă bag bag nici măcar la o tentativă de review a albumului, mă rezum – pentru că așa mi-am impus când am lansat #CatalogulDeAlbume – să dau o notă albumului: îi dau nota 6. Mai mult nu am cum, mă înțelegeți.
https://youtu.be/A9UhLua40Yc