Despre Bloodiest, nu auzisem până ce am văzut pe Tidal că au scos un album nou, în urmă cu aproape o săptămână. Inițial nu am vrut să ascult albumul. Pentru că numele trupei mi se părea cam de-ampixulea, ca să o zic direct. Dar, într-o seară, mai relaxat, așa, zic hai să îi dau play.

După primele acorduri, relaxat cum eram, mi-am zis că nu am nevoie de chestii de astea mai grele, care să îmi pună neuronul la muncă. Și eram hotărât să îi dau skip. Așa credeam eu. Dar, cumva, ceva din ce auzeam m-a oprit să fac gestul necugetat. Așa că am stat și am ascultat tot albumul.

Partea proastă la această audiție a fost că m-a scos din starea aia de relaxare, care mi se potrivea în acea seară atât de bine. Partea bună la această audiție este că am ascultat tot albumul. Care m-a intrigat foarte tare. Pentru că este o încrengătură de stiluri, de teme, de voci (mă rog, vocalist este doar foarte versatilul Bruce Lamont, dar tocmai versatilitatea asta înseamnă multe voci), care, abia ce ai crezut că le-ai putut băga, cumva, la grămadă într-un sertărel, că deja ți-au și scăpat printre degete.

Asta este, după mine, principala calitate a albumului ”Bloodiest” (ca trupa se numește și albumul, deși este al doilea din cariera lor): că te ține extrem de antent să asculți ce urmează. Și, pe lângă că te ține, te și provoacă să înțelegi ce vor să spună cu muzica lor. Pentru că nu ai cum să asculți Bloodiest la nivel superficial, trebuie să mergi în profunzime ca să te prinzi ce și cum.

Vă recomand, măcar ca exercițiu, să vă puneți să ascultați albumul. Căci, altfel, nu prea aveți cum să înțelegeți ce vă spun eu aici despre stilul lor, despre modul în care au reușit să pună piesele alea una lângă alta și să te facă să vrei încă una și încă una și încă una.

În #CatalogulDeAlbume, albumul ”Bloodiest” primește un 8 sănătos. Și intrigant, ca să zic așa…