30.05.2016

Interviu Teo Milea: „Mă aşez la pian şi îi spun: ori tu, ori eu!”

Iartă-mă că m-ai prins cu Cola în mână, că ar fi trebuit să am o bere când te întâlnesc pentru prima dată„, îi spun lui Teo Milea în timp ce el se îndreaptă către mine, rânjind fasolea până la urechi. Ne strângem tovărăşeşte mâna, după care se uită la mine şi zice şmechereşte: „ştii vorba ai cu berea, că a doua e mai bună?” Râdem amândoi. A durat doar 3 secunde  ca să simţim că suntem pe aceeaşi lungime de undă. Lucru care mi s-a confirmat în timpul în care am făcut acest – hai să îi spun aşa – pseudo-interviu cu el.

Teo Milea este unul din muzicienii mei preferaţi când vine vorba despre noul val. V-am povestit cât de tare m-a surprins muzica lui atunci când am ascultat-o pentru prima dată. L-am ratat constant de fiecare dată când ar fi trebuit să îl văd în concert. Aşa a fost să fie. Iar când am auzit că, deşi o să fiu în Timişoara la Jazz TM, unde cântă şi el, o să îl ratez din nou, căci o să fiu la Gărâna în seara în care cântă Teo, am intrat la bănuieli legate de karma care ne-ar fi potrivnică şi de astrele care nu se conjugă după zodiile noastre #sauceva.

Aşa că am întrebat-o pe Nebuloasa dacă, din întâmplare şi dacă Saturn nu este în vizită pe la unchiul lui Mercur, s-ar putea să mă întâlnesc cu Teo. Varianta oficială: vreau interviu. Aia neoficială: vreau să rup karma. „Desigur„, îmi răspunde Nebuloasa, „miercuri la 14.30 ţi-am stabilit interviu cu el„. Mno, cât de simplu. Şi voi, care o tot băgaţi cu karma şi de astea… :))

FLVN0452Şi am început să povestim. Io cu Teo. De parcă ne ştiam de nu ştiu când. La un moment dat i-am spus (nu că ar fi fost cazul, dar aşa e profi, mă înţelegeţi) că ce facem noi aici este un fel de interviu şi că să îmi spună când vrea să vorbim off the record. „Apoi io nu am treabă cu ce faci tu, noi povestim ca nişte oameni aici, nu am nimic de ascuns, io îs aşa cum mă vezi„, a setat Teo foarte clar limitele restrictive de foioioioi :)) în care aveam voie să mă mişc.

Lumea îmi spune că eu am inventat stilul neo-clasic. Aşa o fi, dacă zice lumea…„, precizează Teo când îl întreb care este stilul lui (căci, dacă o să ascultaţi şi voi, ceea ce vă recomand, o să înţelegeţi că e greu să îl bagi în ceva „sertare” muzicale). Cântă din anul II de facultate, a avut diverse trupe, a abordat diverse stiluri (jazz, rock, electrofunk), dar tot muzica clasică e pasiunea lui, aşa că pe zona asta a decis să meargă.

Din 2012, a înregistrat la OSIM brandul „Teo Milea” împreună cu excelenul slogan (după mintea mea) „Music is a cure for the soul„. Îmi povesteşte şi o întâmplare amuzantă cu avocata care se ocupa de dosar şi care le-a spus că nu se poate înregistra brandul „Teo Milea” pentru că „aparţine unui muzician de renume naţional„, doamna neştiind în acel moment, evident, că era vorba chiar despre el. Tot marcă înregistrată este şi „Piano Events, brand sub care îşi desfăşoară activitatea de „firmă”.

„Mă aşez la pian şi îi spun: ori tu, ori eu!”

Ah, să nu uit, o să râzi, dar am înregistrat la OSIM şi Lipatti ca brand de piane. Păi dacă era liber, de ce să nu îl iau, poate o să mă apuc la un momente dat să fac piane„, râde Teo. Îl întreb dacă asta cu construitul de piane e doar un fel de fiţă sau dacă este mare nevoie în România de piane. Devine brusc serios şi îmi spune că e dezastru în România cu pianele. „Eu cânt mai mult în străinătate decât în România, că aşa e treaba, nu că aş vrea neapărat. Apoi acolo, spre exemplu în Germania, există piane foarte bune şi în căminul cultural, doamne iartă-mă. La noi, numai la filarmonici găseşti piane bune, stăm foarte prost la capitolul ăsta„, zice Teo.

Se pot găsi piane bune pentru concert şi la 10.000 de euro. El cânta pe unul chinezesc. Şi spune că e foarte bun. „Putem circula şi cu Ford sau cu Golf, nu trebuie să avem toţi Rolls-Royce„, mă surprinde el cu o comparaţie ciudată în acest context. Dar multă lume în România crede că nu se poate cânta cum trebuie decât pe piane de 100.000 E, aşa că nu se investeşte în piane mai ieftine, dar foarte bune.

FLVN2368Îl întreb cum îl afectează pe el direct faza cu lipsa pianelor. Îmi spune că, în primul rând, creşte costul unui concert foarte mult. „Adică fee-ul meu este cam 1.000 de euro, doar că organizatorii trebuie să închirieze şi pianul, iar asta creşte mult costurile de organizare şi mulţi renunţă să mai facă ceva„, zice Teo. Apoi, fireşte, dacă nu ai pian, nu ai pe ce cânta :))

Bine, Teo, am înţeles, dar cum adică pian bun? Ce înseamnă un pian bun pentru tine?„, îl întreb. „Măh, în primul rând să nu sune ca un ciorap„, zice. „Ca un ce?„, râd. „Ca un ciorap„, râde. A cântat pe piane de o grămadă de bani care sunau mai prost decât pianele made in China. Dar cel mai tare şi mai tare îi place la un pian faptul că se poate băga în el. Mă vede un pic surprins şi începe să îmi dea sinonime: „să mă bag în el, adică să intru în el, să mă lupt cu el„. Şi, pentru că mă vede în continuare confuz, îmi dă explicaţia ultimă (după care, dacă tot nu aş fi înţeles, cred că m-ar fi considerat tembel sau ceva :D): „eu îi spun pianului când mă aşez să cânt, ori tu, ori eu„. Înţeleg într-un final. „Adică tu îi dai să îl rupi„, bag o glumiţă. Iar Teo, foarte serios: „păi nu asta înseamnă să cânţi în faţa oamenilor, să dai tot din tine?„. Dau din cap a aprobare. După aşa ceva nu mai zici nimic.

„Ştiu că sunt un produs comercial”

Piano Events, brandul sub care Teo Milea face concertele, este o afacere de familie. Aşa cum îi spune chiar el. Pentru că în această afacere este el şi soţia sa, Raluca, cea care „între noi fie vorba, face treaba aia greu cu contractele şi managementul; eu cu cântatul„, râde Teo. Nu au casă de discuri în spare, nu au impresar, totul e gestionat de ei.

FLVN2383Îl întreb câte concerte a avut din 2012, de când a început să cânte sub acest concept. „Cam 70 de concerte, cele mai multe în afara ţării„, îmi răspunde. Nu are rost să îl întreb de ce nu cântă mai mult în România, ştim deja asta: aşa e „melodia” pe la noi. Deocamdată. „Oricum, noi avem răbdare. Ştim că un busines ca ăsta durează ca să devină profitabil. Noi ne-am făcut un plan pe 5 ani. După aia tragem linie. Trebuie să ai răbdare, nu se întâmplă nimic peste noapte„, spune Teo. Îi reproşez, în glumă, că e prea businessman. Râde: „bine, măh, apoi tu crezi că eu nu ştiu că sunt un produs comercial şi că trebuie să fiu promovat ca atare, cu marketing şi tot ce trebuie?„. Şi mi-a devenit şi mai simpatic :D

Aduc vorba despre primul său album (şi singurul) „on white and black keys„. Îl întreb dacă poate să îmi spună câte exemplare a vândut de când l-a lansat. Se uită mirat la mine: „apoi ce am de ascuns?„. 1.700 de discuri vândute, majoritatea la concerte. 30 de lei discul. Acum pregăteşte cel de-al doilea album. Spune că o să fie un pic diferit de primul, dar tot pe stilul neo-clasic rămâne. O să apară în 2015, dacă totul merge cum e planificat.

Vreau să ştiu „demograficele” publicul care vine la concertele sale. „Poate că nu mă crezi, dar cei mai mulţi sunt tineri, pe la 30 de ani„, îmi răspunde. Zice că lumea vrea să asculte şi muzică de asta, doar că în România încă nu există creat sistemul care să le aducă oamenilor şi astfel de muzică.

De la 60 de oameni la primul concert, la 800 după nici doi ani

Îmi dă ca exemplu – prefaţat cu un „când se leagă, se leagă” categoric – cum a ajuns el să fie primul pianist din istoria Operei de la Dortmund, care a ajuns să cânte live pe scenă. „Eram la un concert la Arad. Organizatorul era prieten cu o regizoare din Germania, aşa că el i-a trimis discul meu. Ei i-au plăcut atât de tare, încât a vrut să le aibă ca muzică de teatru la o piesă pe care o punea în scenă. De aici muzica mea a ajuns la prim-balerina Operei din Dortmund (e româncă!), care a decis că vrea să facă o coregrafie pe una din piesele mele. Doar că mă vrea live, cu pian, să cânt eu piesa. Aşa am ajuns eu să cânt pe scena aia„, povesteşte Teo. „Aaaaa, dar să vezi fază„, adaugă, „apropo de cum se mişcă sistemul la ei: directorul Operei din Dortmund a întrebat doar atât: trăieşte compozitorul, poate fi adus? Iar când răspunsul a fost da, a zis doar atât: se rezolvă„. Râdem amândoi.

Nici nu ştiu când au trecut doi ani„, spune el, oarecum melancolic. Primul concert a avut loc în Timişoara, pe 26 iulie 2012. A avut 60 de spectatori. După nici doi ani, adică în martie 2014, tot în Timişoara, 800 de oameni au plătit bilet ca să îl vadă.

Se uită la ceas, tresare şi zice că trebuie să plece: „Ne mai  vedem noi zilele astea, că doar suntem pe aici amândoi şi trebe neapărat să bem o bere„. Îi spun că nu pot să refuz această ofertă, desigur. „Ştii, aş mai rămâne să povestim, dar tocmai am terminat o piesă nouă şi mă duc la profa mea de la Conservator să văd cum i se pare„. Şi pleacă lăsându-mă cumva cu gura căscată…

Doamnelor, domnişoarelor şi domnilor, Teo Milea. Aşa cum l-a văzut eu, fireşte :) Dreaqu de simpatic :D

Fotografii realizate de stimabilul Flavius Neamciuc.

Despre autor: Cristian China-Birta

Blogger din 2007. Toamna :)) Antreprenor din 2009. Mândru membru al Kooperativa 2.0.

Vă raportez – în lipsă! – de la ziua 3 de Jazz TM

Proces verbal din viitor despre Oraşul Minunilor

9 comentarii

  1. sâmbătă, 12 iulie 2014, 16:45

    […] alt blogger ar fi Piticu ca doar am lucrat cu el la realitatea.net si realitatea tv in ultimii ani, Chinezu alaturi de care am avut o serie de proiecte, Vlad Dulea, Manafu alaturi de care am colaborat pe o […]

    Thumb up 0 Thumb down 0

    Răspunde
  2. marți, 15 iulie 2014, 00:34

    Un mare zambet pe fata mi-a adus acest interviu. Iar comparatia pianului prost cu un ciorap, de-a dreptul geniala.

    Thumb up 1 Thumb down 0

    Răspunde
    • marți, 15 iulie 2014, 08:13

      Aşa am făcut şi eu interviul, cu un mare zâmbet pe faţă :) Mă bucur că ţi-a plăcut!

      Thumb up 2 Thumb down 0

      Răspunde
  3. marți, 15 iulie 2014, 14:18

    […] a începe interviul (e mult spus, eu nu fac interviuri, s-a văzut asta cu prisosinţă şi când am povestit cu Teo Milea) mi se pare elocventă pentru stilul lui: amabil, zâmbitor, mereu în control, dar cu o discreţie […]

    Thumb up 0 Thumb down 0

    Răspunde
  4. joi, 4 septembrie 2014, 08:29

    […] aşa mi s-a întâmplat când m-am întâlnit cu Teo Milea, ocazie cu care am pleznit şi un prea-frumos interviu. Acuma, fapta fiind consumată, pot să vă spun că m-a surprins un pic. Pentru că, jur, eu mă […]

    Thumb up 0 Thumb down 0

    Răspunde
  5. marți, 29 septembrie 2015, 10:10

    […] Teo, cum dreaqu de ne-am înțeles așa de bine din prima, nu știu. Dar nici nu-mi pasă. Ne-am pus la povestit și parcă ne știam de măcar vreo 6 ani. […]

    Thumb up 0 Thumb down 0

    Răspunde
  6. joi, 19 noiembrie 2015, 08:29

    […] să vă povestesc despre cum a fost întâlnirea mea, la o bere, cu unul sau altul. Pe formatul discuției pe care am avut-o cu Teo Milea sau cu cea cu Norbert Tako. Adică io să îmi beau berea cu oamenii și apoi să vă raportez cum […]

    Thumb up 0 Thumb down 0

    Răspunde
  7. vineri, 29 ianuarie 2016, 08:13

    […] de când am făcut interviul cu Teo Milea, am simțit acea scânteie între noi. Știți voi, faza aia pe care nu ți-o poți explica, dar […]

    Thumb up 0 Thumb down 0

    Răspunde
  8. joi, 31 martie 2016, 09:14

    […] asta s-a săvârșit când de prima dată când am băut o bere cu el. Și trag nădejde că nu prea o să mă mai dezlipesc de el prea repede. Deși el o arde prin […]

    Thumb up 0 Thumb down 0

    Răspunde

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *