– Ce ai avut de povestit atât cu el?! E doar gestionar la ceva intreprindere stat, pe bune acuma…
Așa mi-a zis. Cu un aer de superioritate iritată. Inițial nu m-am prins ce vrea să zică. După care m-am mirat. După care m-am enervat. Și i-am zis ”ce coclit ești…”.
Eram la o nuntă. Și ”gestionarul” (de fapt, era specialist în logistică) cu care am vorbit mai bine de juma de oră era un tip extraordinar de simpatic. Și care era fan de rugby. Și care mi-a zis că a ajuns la Brezoi la festival pentru că văzusem la mine. Și că i-a plăcut și că mai vine. De astea. Omenești.
Cel care m-a apostrofat că ce am vorbit atâta cu el era un antreprenor cu oareșce succes (îmi zisese deja de vreo 3 ori că are cifră de afaceri de 300.000 E; fără să îl întreb, desigur; fără să mă intereseze, firește).
Și vin și întreb: ce fel de spirit ciudat de pseudo-castă auto-asumată este ăsta? De când până când ne uităm la ocupație/funcție, nu la om? Ce fel de oameni suntem dacă e mai important ce scrie pe cartea de vizită sau câți bani ai în cont decât cum ești ca om, ca persoană?
Că aici am vrut să ajung: să nu ți se pară că jobul pe care îl ai și munca pe care o faci sunt mai prejos decât ale unora care au ceva mai cu ștaif pe cartea de vizită. Sau cu mai mulți bani în cont.
Nu îi lăsa pe cei care sunt ca antreprenorul scăpătat din povestea mea să îți afecteze încrederea că ceea ce faci este util și bine.
Cum? ”Dar eu chiar simt că nu îmi place deloc jobul și că nu e bine ce fac?”, zici? Păi, ce ai de gând să faci în privința asta? Că la tine e mingea. Nu la unii din anumite pseudo-caste auto-asumate. De părerea cărora ar fi indicat să ți se rupă intempestiv.
Aia zic :)
PS Am auzit mai mulți antreprenori care gândeau în termeni de ”nu ești șef, bleah”. Le-am zis de fiecare dată ”dacă ar fi toată lumea șefi ca tine, pe cine ai mai angaja și cine ți-ar mai munci la firmă?”. Le dădea cu 404. De fiecare dată.