Așa zicea bunica mea. Că la câți parveniți a văzut la viața ei…
Mare metaforă ce-i asta. Nu doar pentru parvenisire (sau cum îi zice). Ci pentru ceaa ce eu aș numi, în goana internetului, diferența dintre a-ți atinge potențialul și a-ți căuta un alt potențial.
Potențialul maxim pe care o râmă poate să îl atingă este să crească mare, frumoasă, să facă râmulițe care să îi ducă mai departe moștenirea gentică. Pe scurt, să trăiască o prea-frumoasă viață râmuliană. În care a avea ochi nu prea are sens. Că n-are la ce să o ajute. Mai mult ar încurca-o. Căci poate să își atingă potențialul, să își trăiască viața de râmă, fără ochi.
Și, totuși, unele râme fac ochi. Crapă ochi, cum mai bine sună cum zicea bunica. De ce fac asta? Ce nevoie le împinge să vrea să vadă? Dorința de a fi mai mult decât sunt? Păi, ca râmă, poți să fii maxim ce poți fi, natural, fără ochi. Curiozitatea? Posibil. Dar nu-i cumva un cost prea mare efortul de a crește niște ochi (nu mai vorbim de întreg aparatul de interpretare a ceea ce ochii văd)?
Personalmente cred că râma care crapă ochii nu mai vrea să fie râmă. Altă explicație nu găsesc. Moment în care se schimbă total sistemul de referință. Căci a fi doar râmă nu mai este de ajuns. Vrei să ajungi șarpe. Iar ceea ce era 100% împlinirea potențialului pentru o râmă pentru un șarpe este doar punctul de plecare. Borna 0 dintr-un lung fenomenal de lung. Drumul de a la nu mai fi ce ești la a fi ceea ce sunt alții.
Unii reușesc, cu eforturi cumplite și cazne infernale, să ajungă șarpe după ce au fost râmă. Dar sunt foarte puțini.
Cei mai mulți, însă, devin un fel de paria. Căci nu mai sunt nici râme, dar n-au ajuns nici șerpi. Faptul că au crăpat acei ochi este cel mai mare blestem pentru ei. Căci văd și că nu mai sunt râme, dar văd ce înseamnă să fii șarpe când se uită la ceilalți șerpi. Imensa majoritate a celor care au fost râme și nu ajung niciodată șerpi trăiesc într-o frustrare teribilă. Și, ca rezultat, se uită cu un dispreț profund la râmele dintre care a plecat. Și cu o slugărnicie jalnică la șerpii între care vrea să ajungă.
Ajunși în acest moment al scriiturii, vin și te întreb, dragă cetitorule: câți dintre oamenii pe care îi vezi în jur sunt râme și câți sunt șerpi? Dar oare câți sunt râmșerpi? Sau șerprâmi?
Și, mai ales, tu cum te simți? În ce categorie?
Ai grijă când (îți) răspunzi. Să nu cumva să faci greșeala să crezi că șerpii sunt superiori râmelor. Ar fi o gravă eroare. A fi o râmă împlinită este, din punctul de vedere al râmelor, nivelul superior. A fi un șarpe împlinit este, din punct de vedere al șerpilor, nivelul maxim superior. Nu compara categoriile. Doar încearcă să le înțelegi. Și să înțelegi în care categorie te vezi.
Că ăsta-i șpilul în viață (de râmă sau de șarpe): nu judeca ce-s alții, ci ce ai vrea tu să devii.
Aia zic.
PS Să mă scuze biologii care citesc ce zic io aici. Și să ia totul în sens metaforic. Sau nu. Treaba lor.