Singura mea speranță este că toți cei care scuipă venin pe internet o să devină mai ușurați.
Mai puțin nervoși. Mai puțin stresați. Și un pic mai buni. Asta ar fi ideal. Mai buni în sensul de mai oameni. Că nu știu cum să o zic altfel.
Eu refuz cu încăpățânare să cred că cei care zic altora să moară în chinuri chiar ar vrea să se întâmple asta. Nu ai cum să ai atât de mult hău în suflet.
Cred că sunt doar triști. Speriați. Înspăimântați, chiar. Și, poate, unii dintre ei chiar bolnavi. Indiferent cum ar fi, atunci când te manifești așa, clar ai nevoie de ajutor.
Doar că în vremurile noastre ajutorul nu prea mai vine. Nu știu de ce. Așa este lumea asta. Poate pentru că nici nu îl cer unii. Poate pentru că ei nici măcar nu știu că au nevoie de ajutor.
Dar au nevoie. Mare nevoie. Și cei mai mulți își găsesc acest ajutor în această perversă, tristă și în unele cazuri îndobitocitoare formă de comunicare modernă numită social media.
Mulți folosesc social media ca o formă de terapie. Eu asta cred. Că intră în social media ca să scape de veninul care îi macină. Să îl scuipe afară. Și mai cred că în lumea reală, oamenii aceștia nu sunt așa de răi. Nici pe departe. Am nevoie să cred asta. Am mare nevoie să cred asta.
Costul pentru eliberarea (pseudo)terapeutică a veninului lor este unul mare, însă. Căci îi stresează pe alții. Care se înveninează, la rândul lor.
Și uite-așa se învârte cercul urii noastre, ca într-o horă în care toți vor să intre, dar nimeni nu știe cum să iasă din ea.
Aia zic.
