Știi că obiceiurile faine nu mor singure, ci noi le omorâm, da? Prin neglijență. Prin uitare. Prin faptul că nu ne facem timp pentru ele. Pentru că ne schimbăm atât de mult ca oameni încât nu mai suntem în stare să prestăm acele obiceiuri faine. Plus alte multe și mărunte motive.

Îți dau un exemplu: colindatul. Nu-mi spune că nu ai niște amintiri extraordinare din vremea când erai copil. Că nu îți aduci aminte de nerăbdarea și de nesomnul din noaptea de dinaintea colindatului. De bucuria cu care vă strângeați gașca. Și cum umblați din casă în casă. Și cum trecea acea zi în care adunai energie cât pentru juma de an.

Cum? Tu nu ai trecut prin așa ceva? Ce păcat… Copilăria mea în minunata zonă numită Țara Lăpușului din Maramureș așa a fost. Crăciun de Crăciun. Până când viața mi-a susurat în ureche ”barosane, deja ești prea mare pentru copilării de astea, gata cu distracția, hai la treabă de om mare”.

Și eu am ascultat-o. Nu știu de ce. Chiar, de ce ascultăm viața când ne spune că a sosit momentul să ne luăm rămas bun de la copilărie? De ce facem asta? De ce nu îi zicem ”viață dragă, te iubesc și te respect, pentru că ești a mea și alta n-am, dar în legătură cu solicitarea dumneavoastră, răspunsul este nu…”. Și să-i închidem sufletul în nas. Se se învețe minte să nu ne mai deranjeze de la a rămâne cât putem de mult copii.

Am citit într-o carte a lui Horațiu Mălăele o vorbă teribilă:

Copilăria, acest dar pe care ni-l dă viața pentru ce va urma…

De ce ne desprindem de cele mai multe ori mult prea repede de copilărie?

Nu mă refer la cei care, din păcate, nu au avut niciun cuvânt de spus. Și copilăria lor a fost distrusă ireparabil de alții. Cei pentru care ieșirea din copilărie a însemnat o bruscă și definitivă rupere de ceea ce ar fi putut să fie.

Și nu mă refer nici la cei care, din păcate, își petrec toată viața de adult încercând din răsputeri să uite că au fost copii. Așa copilărie nefericită au avut, săracii…

Mă refer la noi, ăștialalți. Care am fi putut decide să rămânem mai mult copii. Era la noi în traistă decizia asta. Și nu am făcut-o.
Poate că am crezut că a fi adult vine la pachet cu mult mai multă fericire. Am sperat, mai bine zis. Și cei mai mulți dintre noi ne-am înșelat. Grav.

Ok, dar de ce, după ce am realizat că ne-am tras singuri țeapă când am decis să părăsim copilăria, nu ne-am întors? Să ne reapucăm, spre exemplu, să strângem gașca. Și să mergem la colindat. Din casă în casă. Ca pe vremuri. Indiferent de ce vârstă am avea.

Am fi putut să facem asta. Să ne întoarcem la a fi copil în continuare. Cu tot ce înseamnă asta.

Ăăăăă, dar stai un pic: ce înseamnă asta? Păi, tu crezi că io știu? Că, dacă aș ști, nu aș mai scrie prostii pe interneți în speranța că unii mult mai deștepți ca mine să îmi explice ce am vrut să zic.

Aia zic :)