Astăzi, 2 octombrie 2020, blogul meu împlinește 13 ani. Uau, cum a trecut vremea… În fine, hai să nu îmi dau singur motiv să mă arunc în găleata cu melancolie căci #DeLaOVârstă găleata asta îmi pare piscină, cu atâta competență și aplomb sar în ea :))

Am zis că la ceas aniversar de mare angajament să fac și un cuvenitul pomelnic. Ăla clasic, gen oglindă: 13 ani – 13 lecții. Că nu m-a dus capul să fiu mai original, știi cum zic. Mă întreb ce dreaqu o să fac la aniversarea de 25 de ani de blogging… Că io 25 de chestii nu scriu, o să fiu prea ocupat cu petrecerea, măi, hăi hăi! :))

Dar astea 13 lecții de aur, dacă tot le scriu, le scriu din suflet. Din sufletul omului ajuns la 46 de ani, care știe că cel mai bun, mai frumos și mai devreme acasă lucru pe care poți să îl faci este să nu cumva să treacă o zi din pârdalnica asta de viață și să nu ajuți măcar o persoană. Restul sunt, vă jur, detalii de parcurs :)

Așa că iată aceste 13 lecții de aur. Au fost lecții pentru mine, așa că sper să fie și pentru tine. Lecții. De aur.

Dacă crezi că tu ai inventat coada la prună, o să îți stea sâmburele-n gât

La un moment dat, dacă ești consecvent și îți vezi de treabă cu hărnicie, succesul o să îți bată la ușă. Iar tu o să îi deschizi, îți dai seama, că doar de aia ai tras la șaibă în halul ăsta! Doar că, vezi tu, ai grijă să nu te crezi cine mi-s io doar pentru că s-a întâmplat ca lumea să te bage un pic mai tare în seamă. Rămâi om. Nu negocia bunul simț pe vremelnice câștiguri. Stai în banca sufletului tău, acolo ai cei mai faini coleg din lume: tu :)

Nu confunda succesul cu reușita

Poți să ai succes și să nu reușești. Mă refer la cei pentru care reușita înseamnă să aibă o viață mai faină și mai împlinită, nu fani mulți și bani mulți în conturi. Succesul îți poate aduce faimă. Ceea ce este brici de beton, desigur. Dar dacă faima aia mușcă din acea parte din sufletul tău care se ocupă de relațiile cu ceilalți, mai bine las-o dracului. Sau mai pune botniță succesului. Sau pune succesul să lucreze pentru reușită, nu doar să fie așa de nebun singur pe tarla. Căci doar pare că te ajută, dar nu-i așa. Sau ceva. Dar ce știu io, desigur…

Dacă îți merge bine, nu te opri, accelerează

Comoditatea (ca să nu zic lenea…) este mare doamnă în prispa multora dintre noi. Mai ales în cazul celor care nu am stat în puf în tinerețe și am reușit să avem bani să ne cumpărăm câtă bere vrem abia mai înspre bătrânețe, așa. Comoditatea asta este ca o cască de aia lipită cu scoci, care îți atârnă la buza urechii (pardon my French) și care îți șoptește (vaca dracului…) ”e bine, măh, e de ajuns, stai potolit, hai că ai prins cheag, nu mai trage la șaibă, sparge banul acuma!”. Nu face greșeala asta. Dacă ai prins filonul ăla bun, dacă ai prins culoarul ăla de viteză, dacă simți tu că mai este rost de bine, mergi înainte și accelerează. Căci oricum viața are ea grijă să îți facă pană când are ea chef, așa că profită cât poți să ai viteză.

Să porți moderația la butonieră

În orice faci, moderația ar trebui să fie acolea lângă tine. În tine. Să circule prin tine. Bine, cu excepția momentelor despre care ziceam mai sus. Dar alea să fie doar sprint, nu maraton. Și și în cazurile alea moderația înseamnă că, după sprintul ăla, o lași moale și intri pe recuperare. Ai grijă la ce bei. La ce mânânci. Nu bea ca porcul și nu mânca ca vaca. Consumă orice cu moderație. Inclusiv social media. Mai ales social media! Orice lucru pe care nu îl lovești dur cu moderația te va lovi el cu lipsa lui de moderație. Și asta, în timp, o să te afecteze. Uneori teribil de grav.

Nu le da bucăți din viața ta haterilor

Greu mi-a fost să învăț lecția asta. Greu mi-a fost să nu mă las afectat de rahaturile pe care cei fără de viață adevărată le aruncă asupra oamenilor care chiar au viață. Dar, totuși, am învățat lecția asta. Care zice așa: haterii există doar dacă îi bagi în seamă. Pumnalul feroce pentru ei este indiferența ta. Exersează să fii indiferent față de neterminații ăștia. Antrenează-te să îi ții le distanță. Și nebăgarea lor în seamă îți va deveni la fel de lejeră precum tragerea unui pârț suav într-o poeniță piorească.

Citește. În draci!

Citesc în medie 10 cărți pe lună. Lectura este pentru mine singura modalitată să fiu mai puțin prost în viața mea. Eu alta nu știu. Și nici măcar nu știu cum funcționează cu adevărat faza asta. Dar o simt. Simt cum cuvintele din cărți se așează în mine și devin ceea ce sunt. Simt de multe ori că am anumite părți ale corpului formate din cuvinte. Da, știu, sună penibil faza asta. Dar asta simt, așa am simțit că-mi vine să scriu, de ce să te mint fix acum în acest moment de o festivitate deșănțată? :D

Nu te lua prea tare în serios

Seriozitatea este lipsa oglinzii interioare. Eu așa cred. Vorbesc despre seriozitate asumată ca stil de viață. Despre acea atitudine pe care tu o folosești ca un fel de mască, ca un fel de (ciudată și perversă de-a dreptul…) armă de apărare împotriva celorlalți. Când te iei prea tare în serios, riști masiv ca ceilalți să nu te ia deloc în serios. Căci ceilați văd doar pe cineva care îi respinge și care nu reușesc să comunice și să se comunice. Lasă seriozitate să fie acea armă de temut DOAR în momentele în care alegi să o scoți la înaintare. În restul timpului, relax și bucură-te de viață. Cu adevărat, nu cu măști și fără să îți lustruiești permanent tot felul de arme psihologice de auto-apărare.

The answer in the end it’s family and friends

Există un film tare șui: Walk Hard. Despre viața unui cântăreț de country/blues. Sau ceva de genul. Ei bine, una din piesele din film zice ce am zis eu mai sus. Și tare, tare, tare mare dreptate are. Că nici nu știu cum să o zic altfel fără să intru în zona de truisme clișeistice și de clișee truistice. Cred cu tărie că familia face parte din ceea ce sunt, așa cum eu sunt parte din ceea ce este familia. Ete, fleoșc, tot nu am ratat istorica șansă de a trânti un clișeu cât China! Dar ai înțeles, trag nădejde, ce am vrut să zic :)

Separă apele. Ca să nu te ia valul

Duamne, cât de bine mă simt (și mai ales cât de bine se simt cei din jurul meu, iar uneori parcă asta este mai important) de când am început să aplic programul marcă proprie #După18FărăWeekend. Care, pe scurt, înseamnă că îți urez mult succes să dai de mine după ora 18.00 în timpul săptămânii sau în weekend. N-ai să vezi. Ăla este timpul meu și doar al meu. Pe care îl folosesc pentru mine și pentru familie. Nu neapărat în ordinea asta :)) Sigur că tu poți să îți faci intervalul cum vrei și cum ți se potrivește. Dar separă apele. Cu cât mai repede, cu atât mai bine :)

Întreabă. În draci!

Unul din semnele mândriei prostești este să crezi că tu știi și că nu ai nevoie să întrebi. Io și știu. Am făcut asta la începuturile aventurii mele digitale. Chestie care m-a costat niște zeci de mii de euro. Dar așa am și învățat. Acum întreb orice mi se pare că mă lovește cu dubiul. De uneori râde lumea de mine. Mă rog, de întrebarea mea, nu de mine. Dar mi se rupe de râsul lor. Ba de multe ori mă alătur și io râsului lor. Și ne simțim bine împreună. Dar eu mă simt și mai bine. Pentru că am aflat răspunsuri la întrebările mele. Și, deci, știu mai multe decât știam înainte.

Mulțumește ca să fii mulțumit

Nici nu știu dacă să trec faza asta la lecție. Că nu-i lecție. Este o – nici nu știu cum să îi zic… – chestie de bun simț: când te ajută cineva, îi mulțumești. Doar că eu îți recomand așa: dacă nu simți cu adevărat asta, nu folosi acest magic cuvânt ”mulțumesc” doar așa să fie folosit. Mai bine întreabă-te de ce nu simți cu adevărat feng shuiul stării de a mulțumi cuiva. Pentru mine este ca o încălzire de aia interioară când mulțumesc cuiva. Și mă bucur de bucuria celuilalt că mă vede bucuros :)

Bagă-te în cantonamentul singurătății din când în când

Nu știu ce mare gânditor a băgat-o bine de tot pe asta: cea mai mare problemă a omului modern este că nu poate să stea măcar cinci minute singur doar el cu el. Foarte tare asta! Bine, acuma știu. Adică după ce ani de zile am tot încercat să înțeleg de ce nu reușesc io să îmi fie bine până la capăt. Până ce mi-am dat seama că tocmai faptul că nu aveam momentele mele doar io cu mine, asta era problema. Și de atunci exersez această teribil de necesară stare de singurătate. Îți trebuie oarece vitejie să faci asta, drept este. Dar e musai să o faci. E musai să te uiți tu în tine și să te scoți la raport. Nu să te iei la rost (asta este o altă mare prostie pe care o fac mulți), ci doar să îți ceri singur raportul. Ca să știi cum stai. Ca să știi ce ai de făcut în continuare. Și mai este o chestie: când ieși din starea de a fi singur cu tine știi cât de frumoasă este revenirea printre ceilalți? :)

Lasă-i pe ceilalți să te cunoască fix așa cum ești

Nu știu de ce am lăsat la urmă chestia asta. Așa mi-a venit. Probabil pentru că mă uit în jur și văd atât de multă lume care folosește măști peste măști în relația cu ceilalți încât mă lovește tristețea socială, jur. Calculul meu este simplu: de ce să folosești atât de multe resurse ca să te arăți altfel decât ești, când tot ce rezolvi este să îi minți pe ceilalți, care poate te-ar plăcea fix așa cum ești tu în realitate? Mi se par niște oportunități ratate la modul jalnic sublim. Că de aici vine și tristețea crâncenă.